Se afișează postările cu eticheta yukio mishima. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta yukio mishima. Afișați toate postările

joi, 9 noiembrie 2023

Recenzie literară: Zăpada de primăvară (Marea fertilității, #1) de Yukio Mishima (1969)

Zăpada de primăvară de Yukio Mishima este o frescă a Japoniei de la începutul anilor 1900, portretizând schimbările ce au loc în înalta societate prin intermediul familiilor celor doi protagoniști. Dacă familia marchizului se bucură de atenția familiei imperiale, are o situație financiară bună și în reședința Matsugae arta tradițională se împletește cu ultimile tendințe de modă din vest, familia Ayakura, deși o familie veche și respectată, se află în declin, numele fiind singurul lucru de preț ce le rămâne. Relația între Kiyoaki și Satoko se dezvoltă treptat, cei doi trecând printr-o serie alambicată de evenimente, intrigi și situații care pot să le pericliteze cu desăvârșire reputația.

Yukio Mishima conturează plăcut personajele, descoperindu-le sufletele odată cu avansarea acțiunii. Kiyoaki, deși sensibil și rafinat, dă dovadă de trufie și chiar ipocrizie, însă totul i se iartă pentru că are un farmec aparte și cei din jur nu pot fi supărați prea mult timp pe el. Satoko este enigmatică și deseori îl face pe Kiyoaki să se simtă inferior, fapt ce complică foarte mult relația celor doi. Mi-au plăcut și câteva personaje secundare - Honda, cel mai bun prieten a lui Kiyoaki, dar și Inuma, mentorul tânărului fiu de marchiz. Ambii tineri îl iubesc enorm pe Kiyoaki și participă la evenimentele cruciale din viața tânărului, trâind, la rândul lor, propriile drame.

joi, 5 septembrie 2019

Recenzie literară: Confesiunile unei măști de Yukio Mishima (1949)

Ce faci când încerci să-ți găsești identitatea, dar nu o poți face pentru că trăiești într-o societate ce nu permite abaterea de la normă?
Ce faci când îți dai seama pe cine iubești, dar ești educat de mic să urmezi anumite principii, să te uiți la anumiți oameni, să primești în viața ta un alt suflet doar după ce acesta îndeplinește anumite criterii?


Protagonistul din Confesiunile unei măști de Yukio Mishima se află în fața propriei vieți: observând-o cum se desfășoară aceasta, departe de sentimentele sale, decid să-și păstreze masca, chiar dacă aceasta îl costă mult mai mult decât are de gând să plătească.
Un roman despre autoanaliză, acceptarea sinelui și viața dincolo de propriul corp, Japonia din timpul războiului și reacția societății la acesta, Confesiunile unei măști este lucrarea care l-a consacrat pe Yukio Mishima și l-a plasat în topul celor mai apreciați autori niponi.

vineri, 2 august 2019

Bilanț literar: Iulie 2019

 Salutare!
A doua lună din această vară și-a luat zborul, o lună care pentru mine a însemnat mutat dintr-un oraș în altul, conștientizarea că  cei șase ani de facultate s-au terminat și că din toamnă, nu voi mai merge la cursuri.


Dar revenind la lecturi, deși nu mă așteptam, am reușit să citesc destul de mult, iar bilanțul literar pentru iulie este destul de consistent. Fără să mă lungesc prea mult, să vă spun despre cărțile pe care am reușit să le citesc în iulie. Apropo, o bună parte dintre ele vor avea recenzii pe canalul meu de YouTube, le voi adăuga pe parcurs ce le voi posta.


Leagănul pisicii de Kurt Vonnegut a fost o lectură cât se poate de ciudată.


Povestea este interesantă, deși premisa de la care pleacă romanul se modifică pe parcursul avansării acțiunii. Dacă sunteți fan SF, vă recomand volumul.


Fight Club de Chuck Palahniuk. Deși am tot auzit despre această carte și știam că exista un film bazat pe ea (pe care nu l-am văzut), am tot amânat lectura.


Dar mi-a plăcut foarte mult povestea și modul în care s-a explicat ideea de Fight Club, dar și construcția personajelor. Natura umană este bine reprezentată în această carte, cât și tendința de autodistrugere. Acum vreau să văd filmul, neapărat!


Mi s-a făcut dor de un clasic rus și aveam acest titlu de mult timp pe listă. Un erou al timpului nostru de M. I. Lermontov este o operă care face parte din programa școlară în Rusia și cu siguranță elevii ruși sunt sătui de analiza acțiunii și caracterizarea personajului. Eu însă nu am citit cartea cu ideea de a analiza opera ca la școală și m-am bucurat din plin de poveste și de personaje.


În Un erou al timpului nostru este vorba despre un bărbat care este văzut din mai multe perspective, are o personalitate diferită în funcție de cine vorbește despre el, dar despre care se află adevărul din jurnalele pe care acesta le lasă în urmă. Recomand cu mare drag iubitorilor de literatură rusă clasică.


Lupul de stepă de Hermann Hesse este o altă carte pe care o aveam pe listă de foarte mult timp. Este o operă existențială, cu elemente de realism magic și cu foarte multă introspecție.


Personajul principal este un om pe care vrei să-l urmărești și să-l înțelegi pe tot parcursul călătoriei pe care o înreprinde.
Confesiunile unei măști de Yukio Mishima mi-a amintit, oarecum, de Camera lui Giovanni de James Baldwin. Este vorba despre un tânăr care-și descoperă sexualitatea și încearcă să o accepte în condițiile în care trăiește într-o societate cu reguli clar definite.


Stilul lui Yukio Mishima este unul direct, plin de lirism și de elemente de autoanaliză. Este cartea care l-a consacrat, ca scriitor și dacă sunteți interesați de opera acestuia, vă recomand să citiți volumul de față.


Portret al artistului la tinerețe de James Joyce este un alt volum din literatura clasică pe care l-am citit în iulie. Are un stil greoi, dar oferă, prin intermediul protagonistului, pe care-l observăm pe tot parcursul maturizării sale, o viziune asupra Irlandei din secolul trecut, a societății și a normelor impuse, dar și a impactului educației religioase asupra tinerilor.


 Este o carte ce se citește lent, dar dezvoltarea personajului este foarte bine pusă la punct și modul în care se dezvoltă este reprezentativ pentru perioada respectivă.


Am citit și volumul Poezii de Octavian Goga, în cadrul maratonului de lectură românesc care sa desfășurat pe tot parcursul lunii iulie. Mi-a plăcut, poeziile sunt pline de melancolia vremurilor de altă dată, viața la sat și sufletul unui tânăr român prins în evenimentele vremii. Mi-a prins bine să citesc un volum de poezii care să-mi placă, după ce în alte luni am citit doar poezii dezamăgitoare.


Maidanul cu dragoste de G. M. Zamfirescu este o carte pe care am citit-o tot în cadrul maratonului de lectură sus-menționat. Reprezintă comunitatea românească dintr-o mahala a secolului trecut, foarte colorată, cu multitudinea de conflicte și bârfe care modelează comunitatea sau distruge o familie. E un volum potrivit pentru cei care vor să citească literatură românească clasică, dar care să meargă reprede.


Celelalte povești de dragoste de Lucian Dan Teodorovici a fost o cărțulie pe care am cumpărat-o prin martie (?) și pe care tot nu apucam să o citesc. Este vorba despre viața amoroasă a protagonistului, relația sa cu soția și amintirile din tinerețe legate de femeile care i-au trecut prin pat. Mi-a plăcut partea cu poveștile din copilărie și adolescență - foarte amuzante și care ajută cititorul să înâeleagă ce evenimente l-au modelat pe protagonist. Partea cu prezentul - relația cu soția - nu mi-a plăcut la fel de mult, mi-a dat senzația de poveste neterminată.


Fecioarele despletite de Hortensia Papadat-Bengescu este cartea lunii - cartea care nu mi-a plăcut deloc. Nu mă pot atașa de personajele scriitoarei, povestea e plictisitoare, stilul - deloc pe gustul meu. cu siguranță nu voi mai lectura volumele dumneaei.


Odiseea căpitanului Blood de Rafael Sabatini este un volum pe care l-am citit în cadrul provocării pe care mi-am propus-o pe blog acum ceva timp în urmă - 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă.  Este o carte despre pirați, onoare, călătorii, comori și domnițe sensibile. Mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam - în ultima perioadă, datorită faptului că lucrez la un manuscris care conține elemente comune cu această carte, literatura despre navigație, piraterie și atmosfera secolului 18 pe mare, cărțile de genul sunt o inspirație.


Termin bilanțul acestei luni cu o dezamăgire - desigur, nu de nivelul Fecioarelor despletite, dar tot dezamăgire este. Circul nopții de Erin Morgenstern a fost un volum pe care voiam să-l citesc neapărat, mai ales după ce am citit că cei cărora le-a plăcut trilogia Caraval cu siguranță vor aprecia Circul nopții
Povestea în sine e interesantă - un circ magic călător, un duel magic între doi oameni care nu au avut un cuvânt de spus în toată treaba asta și, evident, dragostea, care înflorește între cele mai nepotrivite personaje. Ce m-a deranjat a fost cât de lent s-a întâmplat totul, lupta în sine începe abia după jumătatea cărții, iar relația dintre anumite personaje mi s-a părut oarecum forțată. 
Circul nopții nu este o carte rea, dar eu am avut mari așteptări de la ea și probabil că asta mi-a stricat toată plăcerea lecturii.
Acestea au fost cărțile pe care am reușit să le citesc în iulie. Am început și o groază de alte cărți, despre care, cel mai probabil, vă voi vorbi în bilanțul literar din august. Până atunci, voi ce cărți ați mai citit vara aceasta?

luni, 1 aprilie 2019

Bilanț literar: Martie 2019

 Salutare!


O altă lună și-a luat zborul, un alt bilanț literar și-a făcut apariția. Spre surprinderea mea, am citit destul de multe cărți luna aceasta, ce-i drept, o bună parte fiind Young Adult. E un gen pe care l-am evitat o bună perioadă de timp, din simplul fapt că aveam impresia că absolut toate cărțile sunt despre niște drame inexistente, cu personaje ideale, iubiri ca din filme. Desigur, o bună parte din YA este așa, dar se mai găsesc și cărți care tratează subiecte serioase, iar protagoniștii sunt departe de a fi atotputernici și indistructibili. Dar vă spun mai multe odată ce vă prezint cărțile pe care le-am citit în martie.


 Despre romanul lui Yukio Mishima, Sete de iubire, v-am vorbit pe canal. Romanul urmărește transformarea pe care o suferă o femeie proaspăt devenită văduvă atunci când se mută cu familia soțului decedat și-l cunoaște pe Saburo, grădinarul. Acest roman mi-a trezit pofta de a-l citi pe Mishima, un autor pe care l-am descoperit în liceu și a cărui scriitură mi-a lăsat o impresie foarte bună.


 Am citit și un volum de povestiri scurte, care mi-au plăcut. În ianuarie am citit Death in Midsummer, restul povestirilor în martie, dar rămân la ideea că romanele lui îmi plac mai mult decât proza scurtă. Ceva a lipsit, construcția personajelor sau a poveștilor, dar atmosfera specifică scriiturii lui Mishima a fost prezentă pe tot parcursul volumului.


Tarling, un detectiv proaspăt întors din Hong Kong trebuie să descifreze cine l-a omorât pe Thornthon Lyne, un personaj care i se adresează detectivului, cu câteva zile înainte de a muri, cu rugămintea de a îl ajuta să se răzbune pe Odette Ryder, o tânără ce l-a refuzat. Desigur, femeia devine principalul suspect, însă Tarling este convins că domnișoara Ryder e inocentă.
Misterul narcisei galbene de Edgar Wallace a fost un roman polițist drăguț, în sensul că a avut o poveste tipică pentru acest gen, personaje pe care nu le cunoști în întregime, dar destul cât să înțelegi motivele lor.


Din inima Africii de Karen Blixen este un volum pe care mi-am propus să-l citesc pentru că-l tot ocheam de ceva timp. Este o autobiografie a autoarei, unde aceasta relatează despre viața sa în Africa în calitate de proprietară a unei plantații din Kenya la începutul secolului XX. Prin intermediul acestui volum, am avut ocazia să văd atmosfera acelui loc a lumii, oamenii săi, tradițiile și regulile, dar și perspectiva omului alb pe tărâmul african.


Paradisul pierdut de John Milton e un alt volum pe care-l aveam pe lista mea nesfărșită de to-read încă din liceu. Fratele meu a citit această carte și țin minte că tot sublinia lucruri în ea, așa că după ani și ani de amânat, am decis să citesc și eu acest volum. Mi-a plăcut foarte mult povestea: perspectiva Satanei în ceea ce privește căderea sa, apariția lui Adam și Eva și dorința de a-i corupe. Deși cartea e scrisă în 1667, limbajul e destul de accesibil, personajele bine conturate și pe alocuri se vede clar părerea societății din acea perioadă cu privire la credință, rolul femeii și a bărbatului, dar și unele evenimente, introduse iscusit în discursul Satanei sau a altor personaje.


Romanul lui Jamie Ford, Hotel on the Corner of Bitter and Sweet, relatează povestea lui Henry și a lui Keiko, doi copii care-și clădesc prietenia în anii 40 ai secolului trecut.


Henry provine din părinți chinezi, iar Keiko - japonezi, însă ambii s-au născut în America, fiind astfel martorii urmărilor celui De-al Doilea Război Mondial asupra populației din Seattle și efectul acestuia asupra mentalității albilor din oraș. Așa cum sugerează și titlul, cartea a fost una bitter-sweet, iar recenzia mea completă o găsiți mai sus.

 De Prințul nemilos de Holly Black m-am ferit ceva timp, pentru că aveam impresia că nu e genul de poveste care m-ar captiva, dar nu am avut dreptate.


Este vorba despre viața lui Jude, o adolescentă care în copilărie a fost martora morții părinților săi și împreună cu Taryn, sora geamănă și Vivienne, sora mai mare, a fost luată de către ucigașul părinților și dusă pe tărâmul zânelor, unde muritorii sunt tratați într-un mod anume. Ce impresii mi-a creat volumul aflați din filmulețul care urmează să apară, dar vă pot spune că abia aștept să citesc continuarea!


Am terminat de citit acest volum cu un titlu kilometric, scris de unul dintre profesorii mei de la facultate. Am dat examen din materia respectivă, dar nu am terminat de citit cartea. Am citit în întregime cam toate cărțile pe care le-am avut în materia universitară pe parcursul anilor și nu voiam să schimb acest lucru pe ultima sută de metri. Nu a fost o lectură captivantă, dar informativă.


Cartea aceasta am primit-o de la Storia Books și am citit-o abia acum, pentru că în cercul meu de prieteni, eu sunt cea care împrumută cărți și prietenele mele m-au întrebat dacă am ceva interesant și ușor de urmărit în colecție.


Toate fetele care au citit Spune-mi dacă zâmbești de Eric Lindstrom din cercul meu au zis că le-a plăcut cartea, așa că nu am mai tras pisica de coadă și am citit-o și eu. Vă spun mai multe despre ce impresii mi-a creat în filmulețul de pe canal.


Depression & Other Magic Tricks de Sabrina Benaim este prima carte pe anul acesta căreia i-am oferit o singură stea. Ori nu înțeleg eu poezia modernă, ori ceea ce am citit nu se poate numi poezie, dar am pierdut timpul degeaba parcurgând pagini pline de nimicuri, platitudini și ocazional o idee bună, dar deloc exploatată. Mi-e dor să citesc un volum de poezii care să mă facă să simt ceva, să văd lumea în alte culori, să fie ceva cu adevărat diferit. Aveți vreo recomandare?


Nono de Renata Carageani a fost un cărțișor pe care l-am primit de la Editura All, pe această cale vreau să le mulțumesc încă o dată pentru acest volum minunat. Deși la primele paragrafe ai zice că e o poveste pentru copii, volumul cuprinde foarte multe idei și situații din viața adulților, văzute prin ochii unei jucării.

Inițial i-am dat 3 stele din 5, însă după câteva zile de gândit la final, la firul narativ și la tot ce se întâmplă dincolo de „ochii” unei jucării, am crescut ratingul. Mi-a plăcut mult de tot cartea, aflați mai multe detalii pe canal.


Micul prieten de Donna Tartt este o carte care m-a frustrat foarte mult. În prolog, cititorul află despre o familie tradiționalistă din Alexandria, un oraș sudist din America, unde în niște împrejurări necunoscute, băiatul familiei, Robin, este găsit spânzurat într-un copac din curte. Un lucru ciudat este că moartea acestuia rămâne un mister: toată familia era prin preajmă, dar nimeni nu a văzut nimic. Zece ani mai târziu, una dintre surorile sale, Hariett, decide să afle cine este ucigașul, iar acest lucru declanșează o serie de evenimente, arătând cititorului lumea în care trăiește fata, oamenii din oraș și poveștile acestora.
Premisa era promițătoare, dar după jumătatea cărții, acțiunea a început să mă deranjeze: mi-am dat seama că premisa a fost una eronată, iar autoarea nu are de gând să facă ceea ce a promis prologul. Sunt prezentate mult prea multe povești diferite care nu au niciun impact asupra căutării ucigașului, evenimente care par a fi acolo doar de dragul de a fi. Singurul motiv de ce nu am abandonat cartea este pentru că e bine scrisă, într-un fel care te îndeamnă să vrei să afli ce se întâmplă mai departe. Finalul mi s-a părut abrupt și deloc satisfăcător, m-am simțit înșelată. 


Șoseaua Jellicoe de Melina Marchetta e un alt volum pe care l-am primit de la Storia Books și s-a adeverit a fi o lectură captivantă. Începutul mi s-a părut cam încurcat, însă odată ce am avansat în acțiune, am început să pun la locul său  piesele care lipseau.


Acest roman este despre prietenie și căutarea de sine, iar elementele de mister sunt bine plasate și conturează atmosfera.


Caraval de Stephanie Garber este un volum pe care îl aveam pe telefon și am început să-l citesc într-o seară, înainte de somn. Dar mi-am luat țeapă, pentru că m-a captivat și am stat trează să-l citesc cât de mult am putut. E o carte despre două surori care locuiesc pe o insulă cu un tată despotic. Scarlett, cea mai mare, de mică îi scria lui Caraval, un magician care conduce un car(n)aval, să vină pe insula lor pentru o reprezentație, însă scrisorile ei au rămas fără răspuns până în clipa în care Scarlett urmează să se căsătorească cu un conte pe care nu-l cunoaște, iar Caraval îi trimite trei bilete pentru a participa la un joc pe care acesta-l organizează o dată pe an. Lucrurile nu merg așa cum vrea Scarlett și ea se trezește că premiul acestui an este Tella, sora ei, de care este despărțită odată ce fetele ajung pe insulă. Singură sau cu ajutorul lui Julian, un marinar cam nesuferit, tânăra trebuie să găsească toate indiciile și să ajungă prima la sora sa.
Mi-a plăcut cartea pentru că are o acțiune antrenantă, iar limbajul folosit e plin de figuri de stil, magia este prezentă peste tot, iar universul în care au loc evenimentele este unul spectaculos. Abia aștept să citesc continuarea, Legendary și apoi Finale, ultimul volum, care urmează să apară în mai.


Orele astrale ale omenirii de Stefan Zweig - am început sigură de faptul că îmi va plăcea acest volum. Sinceră să fiu, m-am plictisit după primele câteva povestiri, așa că l-am abandonat.


Imortaliștii de Chloe Benjamin - am terminat de citit cartea asta sâmbătă și vai, cât de multe lucruri interesante reies din acțiune.


Este vorba despre patru frați, care în copilărie merg la o prezicătoare care le spune, fiecăruia în parte, data morții, iar romanul urmărește efectul acestor preziceri asupra vieții celor patru. E un roman destul de complex și voi vorbi mai mult despre el într-o recenzie ce urmează să apară pe canal.

Hanul lui Manuc de Simona Antonescu - eram atât de încântată atunci când am auzit de ea și mai ales, când am cumpărat-o (asta se întâmpla la Bookfestul din Iași din octombrie, când a avut loc FILIT-ul). Dar... am început să o citesc acum multe luni și tot nu am reușit să avansez în acțiune. Limbajul e atât de greoi, plin de cuvinte arhaice încât, chiar dacă decorul cărții și personajele sunt plăcute și colorate, nu pot urmări firul narativ din cauza modului în care e scrisă. Poate nu e timpul potrivit pentru această lectură, dar mi-am propus să nu mă mai chinui cu romane care nu-mi trezesc interesul, așa că l-am abandonat.
Acestea au fost lecturile lunii martie, mult mai multe decât mă așteptam. Ce cărți interesante ați citit în ultima perioadă?

joi, 7 martie 2019

Recenzie literară: Sete de iubire de Yukio Mishima (1950)

Dragostea ia numeroase forme, iar setea de iubire apare în cele mai neașteptate clipe. Pentru Etsuko, proaspăt văduvă, sentimentul este unul vag definit, însă atunci când îl cunoaște pe Saburo, un om de o condiție socială mult mai modestă, viața ei se schimbă radical.
Sete de iubire de Yukio Mishima a fost ca o gură de aer. Pe acest autor l-am descoperit prin intermediul romanului Templul de aur și m-am îndrăgostit ( hi hi) pe loc de stilul său de a scrie și de atmosfera cărții. Cu toate acestea, nu am mai citit nimic semnat de Mishima de ani buni, așa că mi-am făcut curaj să lecturez romanul de față. Știți acel sentiment când descoperi un autor, dar ești reticent în ceea ce  privește lectura altor cărți, ca să nu-ți strici impresia despre el? Ei bine, așa a fost situația la mine, însă frica mea nu s-a adeverit. Recenzia pentru Sete de iubire o găsiți mai jos :)

duminică, 3 februarie 2019

Bilanț literar: Ianuarie 2019

New Year, Better Me, cum zice Ianca. Ideea este că am decis să fac un bilanț literar în ceea ce privește lecturile mele lunare. Mi-am propus să fiu ceva mai organizată anul acesta și să citesc și din lista mea de to-read, așa că lunar îmi voi alege cel puțin două titluri din aceasta și le voi lectura.



Deși în ianuarie am avut sesiune (ultima sesiune de iarnă, iuhu!), mi-am făcut timp să citesc și altceva în afară de materialele pentru examene. Am citit opt cărți, am abandonat una și în momentul de față am nouă cărți începute. Dar să le iau pe rând.
Pentru ianuarie, am ales, cu ajutorul random.org, Lolita de V. Nabokov și Artemis de A. Weir. Lolita a fost o lectură destul de ciudată, în sensul că deși nu mi-a plăcut subiectul și de multe ori voiam să abandonez cartea, mi-a plăcut naratorul - personajul principal - și modul în care acesta încearcă să-și expună punctul de vedere într-o formă ce-i scuză acțiunile. Finalul mi s-a părut destul de potrivit pentru evenimentele ce au avut loc de-a lungul cărții, cu toate acestea, cred că am avut anumite așteptări pentru protagonist, așteptări care nu s-au realizat.


Artemis, în schimb, nu a rămas în lista mea de lecturi pentru mult timp. Am încercat să o lecturez, am încercat să intru în atmosferă și să mă atașez de protagonistă; dar pe la capitolul cinci mi-am dat seama că nu merită timpul meu. I-am făcut o mini-recenzie aici.
Prima carte pe care am terminat-o anul acesta a fost De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi, un volum relativ scurt, dar impresionant. Impresiile mele le găsiți mai jos.


Mi-a fost dor de literatura rusă clasică, așa că am citit și Spring Torrents de Ivan Turgenev. Povestea în sine a părut banală până la un punct, iar mai târziu a luat o întorsătură diferită de ce credeam eu că se va întâmpla. Mi-a plăcut și voi mai citi cărți semnate de acest autor.
Un volum scurt pe care l-am lecturat în ianuarie a fost Hagakure. The Book of The Samurai de  Yamamoto Tsunetomo, non-ficțiune. Așa cum spune și titlul, este o colecție de povețe și obiceiuri pe care trebuie să le aibă un samurai sau un bărbat în general pentru a se ridica la rangul social pe care-l are.


O altă carte semnată de un autor japonez pe care am citit-o este Death in Midsummer de Yukio Mishima. Am mai citit ceva semnat de nipon în liceu și mi s-a făcut dor de scriitura sa. Deși e o poveste scurtă, despre cum o familie pierde câțiva membri importanți și cum se obișnuiește cu ideea, aceasta este plină de fragmente care-ți dau de gândit.
Ultimele trei cărți pe care le-am citit luna trecută sunt Tropicul Cancerului de Henry Miller - o lectură despre care nu pot spune că mi-a plăcut în mod special, căci povestea în sine nu e deosebită, însă modul în care naratorul aduce în fața cititorului anumite subiecte și le dezbate este interesant; Cuibul de vipere de François Mauriac - m-a amuzat datorită temelor principale și a portretizării personajelor - o familie unde toți membrii acesteia sunt interesați de un singur lucru: de banii tatălui.


O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții de Mark Haddon a fost o descoperire pentru mine: nu știam subiectul romanului, însă mi-a plăcut mult; mi-a amintit, ca stil, de Flori pentru Algernon și în viitorul apropiat urmează să vă povestesc pe canal mai multe despre romanul lui Haddon.

Acestea sunt cărțile pe care le-am terminat luna trecută; dacă sunteți curioși ce citesc acum, vă invit să mă urmăriți și pe Goodreads.
Februarie e o lună în care mi-am propus să continui cu lecturile începute în ianuarie, poate să descopăr un autor preferat sau un personaj care să mă impresioneze peste măsură, vom vedea.
Voi ce mai citiți?

miercuri, 2 noiembrie 2016

Lectură japoneză – cărți ciudate, dar atât de atrăgătoare...

Astăzi voi vorbi despre patru cărți originare din țara soarelui-răsare. Cărțile aceastea au fost citite în perioade diferite, însă părerea mea în ceea ce privește autorii japonezi este una singură: au un stil ciudat, dar al naibii de atrăgător. Tot timpul m-a impresionat modul în care reușesc să combine cuvintele cu acțiunile, să contureze peisaje rupte din realitate și să încadreze în acestea personaje ușor de pierdut din vedere într-o mulțime, dar atât de complexe prin înfățișarea lor ”ștearsă”.

I.                    Templul de aur (1956) de Yukio  Mishima

Cred că Templul de aur este prima carte pe care am citit-o în format electronic. Eram în liceu și mi-am zis că este timpul să fac curat în foldere. Nu îmi amintesc cum a nimerit romanul lui Mishima pe calculatorul meu, dar titlul mi-a stârnit interesul iar la sfârșitul lecturii cartea mi s-a părut destul de ciudată, deschizând astfel  pentru mine lumea romanului japonez.

Templul de aur sau Kinkakuji, apare în 1956 şi este bazat pe fapte reale. Acţiunea se petrece în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi începe în Yasuoka, un sat mic şi sărac unde se naşte personajul principal – Mizoguchi. Bâlbâit şi frustrat din acest motiv, foarte singuratic, timid şi cu o dorinţă imensă de a atinge frumuseţea de care este lipsit, Mizoguchi e şi un pic deplasat mintal, demonstrănd asta prin acţiunile sale. Fiu de preot, decide să facă şcoala de marină sau să devină preot în Templul de aur, o imagine care-i stăruie-n minte din fragedă copilărie; tânărul venerează frumuseţea templului, care reprezintă pentru acesta idealul.
Nu aş putea spune că această carte m-a marcat în mod deosebit, dar mi-a plăcut foarte mult din punct de vedere a imaginilor artistice pe care autorul le pictează între cuvinte. Stilul se deosebeşte considerabil de stilul altor autori datorită imaginilor descrise în stil pur japonez şi a figurilor artistice ciudate. Romanul are ceva mistic,  mi-a plăcut ideea  psihicului bolnav în căutarea frumuseţii ideale, pe care nu o atinge. Recomand cartea celora care sunt pasionaţi de minţi bolnave, idei criminale şi imagini inocente combinate cu crima.

II.                O experiență personală (1964) de Kenzaburō Ōe

O experiență personală a fost un cadou de ziua mea pe când eram în liceu. Nu am auzit niciodată de Kenzaburō Ōe, deci nu aveam nicio așteptare de al acest roman.
În prim plan îl vedem pe Bird, un bărbat a cărui viață se rotește în jurul unor idei himerice și dorințe perverse. Imaginea lui Bird este asemenea unei păsări menite să moară sau cel mult să trezească mila sau disprețul în ochii oamenilor.
Pe lângă ura lui față de sine însuși, Bird are parte de același sentiment din partea tuturor personajelor care există în viața lui.
Kenzaburō Ōe creează un personaj - piesă de șah într-un joc al destinului:
este într-o continuă fugă de realitate, de familie și în primul rând, de el însuși.


Ōe a primit premiul Nobel în 1994 anume pentru această experiență personală, o carte biografică bazată pe evenimentele din viața sa. Felul în care descrie sentimentele protagonistului și stările prin care trece acesta, cât și reflecțiile filosofice în cele mai crunte momente din soarta sa permite cititorului să cunoască mentalitatea unui nipon de rând din acea perioadă, frustrările, trăirile și felul de a gândi al acestuia. Autorul îmbină armonios elementele de educație autohtonă și mentalitatea adusă din vest, fapt care a influiențat într-un mod iremediabil mentalitatea poporului japonez. Evenimentele cruciale din viața autorului și talentul acestuia de a îmbina ideea și cuvântul au dat naștere unei cărți realiste care m-a captivat și pe care am citit-o cu cea mai mare plăcere.

    III.       La sud de graniță, la vest de soare (1992) de Haruki Murakami
 
      Cum ar fi dacă ploaia s-ar transforma în jazz?
Hajime, un copil complexat de faptul că este singur la părinți, își găsește liniștea sufletească în prietenia cu Shimamoto, o colegă de clasă care la fel, este singurul copil în familie. La cei 12 ani ai lor, copiii își petrec timpul împreună, ascultând muzică clasică la Shimamoto acasă. Deși prietenia celor doi este una foarte frumoasă și aparent de lungă durată, cei doi se mută la școli diferite și nu se mai întâlnesc până la vârsta de 37 de ani.
Timpul trece, iar în barul în care Hajime este patron, într-o seară ploiasă apare o femeie elegantă, mirosind a ploaie, misterioasă, care se adeverește a fi chiar Shimamoto. 

 Romanul lui Murakami m-a făcut să mă întreb dacă există o  ”primă” dragoste. Nu aș reciti cartea, pentru că am impresia că magia primei lecturi s-ar risipi. Este greu să judeci o carte, mai ales atunci când trezește emoții puternice. Povestea inedită, înconjurată de un peisaj aproape ireal, în care personajele se pierd sau devin un tot întreg, cât și tema iubirii, a vieții, a căutării, a singurătății,  înecată într-un cocktail și jazz noaptea târziu conferă o atmosferă ce te face să vrei să uiți totul și să citești din nou, în speranța că acolo, undeva, dragostea nu apune niciodată.

IV.             Hotel Iris (2010) de Yōko Ogawa

Ceea ce mă fascinează cel mai mult atunci când citesc o carte scrisă de un japonez este felul în care se îmbină eroticul cu grotescul, umorul cu absurdul, realitatea cu acele cuvinte ce sunt uitate undeva într-o bibliotecă veche. Hotel Iris nu a fost o excepție, și totuși a avut o notă nouă pentru mine.
Hotelul Iris este o pensiune ceva mai mare și este activ tot anul. Proprietara, văzută prin prisma acțiunilor sale, dar și a subiectivității fiicei, este o femeie zgârcită, rece, calculată și obsedată de părul lui Mari - recepționeră, slujnică și fiică, totul într-un singur pachet. Pe lângă aceste două femei, prin hotel mișună și o altă creatură – slujnica, cleptomană înrăită și amatoare de a trage două-trei sticle de bere în fiecare zi.

Viața celor trei femei își are cursul său, până ce un client de la camera 202 aruncă o prostituată pe hol, transformând o ceartă într-un scandal. Evident, un fapt ce stârnește indignarea celorlalți clienți, dar și a proprietăresei; Mari, în schimb, se simte atrasă de acel bărbat misterios din spatele ușii. Cu o ușoară aromă de Lolita, Hotel Iris prezintă o recepționeră tânără și legătura ciudată a acesteia cu un bărbat bătrân. 
Romanul mi s-a părut cel puțin ciudat și, totodată, foarte bine ancorat în realitate; personajele sunt reale, umane, capabile să inspire anumite sentimente prin acțiunile sale. Firul narativ se rostogolește ca un ghem de ață, natural, fără a fi forțat de vreo întâmplare nefirească. Totuși, în acea normalitate de pe parcursul cărții, se infiltrează anumite momente stranii, uneori chiar magice, fără însă a distorsiona realitatea sau a modifica brusc direcția spre care se îndreaptă acțiunea.