marți, 31 octombrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 8

Happy Halloween! Nu că aș sărbători acest eveniment, dar pentru că s-a nimerit să fie exact în ziua raportului...
În săptămâna ce a trecut am ajuns la concluzia că nu îmi plac deloc rujurile lichide; am un ruj (singurul care îmi place în ceea ce privește consistența și culoarea ) și două tinturi coreene. Pentru că am demarat un project pan la începutul anului și încă nu știam lucrul acesta, mi-am zis să mă apuc acum să consum tinuturile. Și pentru că folosesc un singur produs de genul zilnic, rutina mea de machiat de dimineață a devenit foarte scurtă. Și îmi place nespus de mult că nu mai stau să mă gândesc ce fard să folosesc azi, sau ce ruj, sau dacă e mai bine să îmi fac codița de eyeliner într-un fel sau altul. Mă simt foarte împăcată cu mine și chiar mulțumită când folosesc un singur tip de produs pentru machiajul zilnic. În anul care vine, îmi propun să continui să micșorez trusa mea, pentru că less is more și vreau ca într-o bună zi, tot ce am în materie de machiaj să-mi încapă într-un portfard mai mare. Despre peripețiile mele beauty-related, vă invit să citiți pe blogul dedicat acestui subiect.
Deși nu mi-am cumpărat nicio prostioară - mă refer la haine și briz brizuri, nu m-am simțit privată de o plăcere a vieții. Nu am fost niciodată o obsedată de cumpărături de dragul cumpărăturilor, dar mi se întâmpla de multe ori să cumpăr ceva din impuls, ca mai apoi să regret achiziția. Încă mă simt tentată să cumpăr dulciuri, însă mă limitez la o singură ciocolată sau napolitană. Cred că ar fi timpul să încep să am grijă ce mănânc și cât mănânc (pentru că vârsta), dar momentan nu vreau să mă gândesc serios la acest aspect sau să caut soluții.
Am stat foarte mult timp pe Pinterest și m-am uitat la poze cu garderoba-capsulă, metode de a aranja hainele în dressing și sunt plină de idei și de inspirație, dar nu și materiale. Garderoba mea este, în continuare, un element ce mă sâcâie; vreau să nu mai am haine pe care nu le îmbrac, dar nici nu vreau să mătur totul și apoi să duc dorul cine știe cărui articol. Rezolv aspectul acesta la vară.
Cam asta am făcut în ultima săptămâna a lui octombrie. Voi cu ce v-ați ocupat timpul?

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Recenzie literară: Femeia în alb de Wilkie Collins (1860)

Mi-a plăcut să fac recenzii cărților pe care le citesc de când mă țin minte. Am început cu postări pe blog, apoi m-am încumetat să trec și pe YouTube. Postez ceva nou în fiecare joi, vă invit să mă urmăriți și să discutăm împreună despre frumoasa lume a literaturii :)

Există cărți despre care nu vuiește tot internetul, dar care ar merita din plin să fie cunoscute - cum ar fi cea de față, Femeia în alb de Wilkie Collins. Considerat un roman senzație la vremea sa și o schiță a romanului polițist, acesta introduce cititorul în viața unei familii ce trăiește pașnic până în momentul în care în peisaj apare misterioasa femeie în alb.
Totul începe cu numirea lui Walter Hartright drept profesor de desen în casa lui Frederick Fairlie, unde alături de acesta locuiesc nepoatele sale - Laura Fairlie și Marian Halcombe. Înainte de a ajunge la destinație, Walter o întâlnește pe Anne Catherick, pe care o ajută să scape de niște bărbați ce o urmăresc, pentru a afla mai târziu că străina este femeia în alb, o figură cunoscută în împrejurimi și care va schimba iremediabil soarta personajelor.
Viața profesorului la Limmeridge House decurge lent și fără peripeții; acesta se împrietenește cu Marian și cu Laura, pentru care începe să nutrească un sentiment (reciproc, de altfel) sortit pieririi: tânăra are un logodnic, pe baronetul Sir Percival Glyde. Atunci când acesta ajunge în casa domnului Fairlie, Walter pleacă, însă povestea abia aici își începe cursul. Cine este femeia în alb? De ce numele acesteia este învăluit în mister? Ce legătură este între această femeie, fugită dintr-un sanatoriu, cu Laura și Percival Glyde?
Recunosc, nu am mai savurat o carte de foarte mult timp. Femeia în alb m-a ținut în alertă pe tot parcursul lecturii, datorită acțiunii care se desfășoară rapid, dar fără a fi grăbită. Modul în care este scris romanul - din mai multe perspective, inclusiv din cea a personajelor principale, fiind mai mult o arhivă a unor memorii, interviuri și jurnale decât o narațiune integră - nu are cum să te plictisească. Mă opream din citit doar pentru că trebuia neapărat să fac ceva, pentru că mă chemau grijile vieții de zi cu zi, însă gândul tot la eroii romanului îmi zbura.
Personajele mi-au fost drage aproape toate - nu neapărat pentru că eram de acord cu ele, ci pentru că erau atât de vii și complexe, trezind numeroase sentimente pe parcursul lecturii. Cel mai puțin mi-a plăcut de Laura, pentru că genul acesta de personaj - frumos, drăguț, sensibil, orfan și bogat - mi se pare placid în cadrul acțiunii, indiferent de ce face sau ce gândește. Autorul a format-o bine ca personaj, nici nu mi-o imaginam altfel, dar eu nu sunt fana acestei tipologii. În cealaltă parte, personajul pe care l-am admirat mult a fost prietenul lui Sir Glyde, excentricul italian Fosco, al cărui rol aparent neimportant, de bufon și om ciudat, a prins să se contureze cam pe la a doua jumătate a cărții, pentru a deveni vital în miezul acțiunii.
Femeia în alb este un roman despre mister, intrigă, dragoste, răzbunare, toate aceste ingrediente fiind iscusit introduse în acțiune, mintea personajelor și chiar modul lor de a fi. Am citit fascinată fiecare pagină și nu am avut niciun moment în care să mă plictisesc sau să nu urmăresc acțiunea. Wilkie Collins are un stil plăcut de a scrie și de a da viață unor tipologii umane sub forma personajelor cu chip bine conturat. Ca cititor, am fost ținută în suspans aproape tot timpul, pentru că misterul din jurul evenimentelor, în loc să se risipească odată cu avansarea în poveste, devenea din ce în ce mai pronunțat. 
Dacă tot vine Halloween-ul, Femeia în alb ar fi o lectură mai mult ca potrivită pentru a induce o stare de neliniște și de tensiune, totul plasat într-un decor înfricoșător. Romanul a inspirat numeroase piese de teatru și ecranizari, cea mai recentă fiind o mini serie realizată de BBC, ce abia se filmează, dar care sună promițător.

joi, 26 octombrie 2017

Recenzie literară: The Glimpses of the Moon de Edith Wharton (1922)

Unele romane se vor citite în liniște, cu o ceașcă de ceai lângă. Romanul de azi, The Glimpses of the Moon de Edith Wharton, se încadrează în această categorie - o lectură molcomă, personaje ce nu se grăbesc (dar totuși își trăiesc viața) și o atmosferă ce te duce cu gândul la universul eminescian. Vizionare plăcută!

marți, 24 octombrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 7

Hello!
Drumul spre minimalism a fost o alegere acum șapte săptămâni - nici nu-mi vine să cred ce repede trece timpul. Unu, doi și iar vine marți și împreună cu această zi, raportul.
Pentru săptămâna ce a trecut nu am cine știe ce noutăți. Am avut o tentativă de a mă apuca din nou de șifonier și de a sorta hainele, pentru că știu sigur că mai este ceva, undeva ce nu am mai purtat de mult timp, dar nu am mai scăpat de nimic. În această privință, am scos de pe umerașe bluze/sacouri/rochii pe care nu le-am mai purtat și am mers la facultate cu ele, să văd cum se simt pe mine, dacă se încadrează în categoria spark joy. Și s-au încadrat, deși m-am simțit cam ciudățel - un pic în afara zonei mele de comfort, dar mi-a plăcut senzația, așa că mai repetăm. Până la urmă, nu am de unde ști ce se potrivește în garderoba mea și ce nu dacă nu port articolele respective, nu?
Am reușit să mai găsesc niște prostioare prin casă pe care să le arunc - niște cabluri, o curea de la o geantă pe care nu o mai am, un rucsac, niște cutii. Am o zonă în casă unde încă nu vreau să fac nimic, pentru că nu îmi aparține în totalitate, dar îi va veni și ei timpul. 
Săptămâna aceasta nu am cumpărat nimic, nici nu simt nevoia, deși tentații există, un lucru ce mă bucură nespus. Termosul cu cafea luat zilnic la facultate mă salvează, pentru că nu mai sunt dispusă să dau bani pe cafeaua de la automat - mai ales că au scumpit-o (de la 1.5 la 2 lei), iar bursa a rămas aceeași (un rant personal). 
În mare, ultimile șapte zile au însemnat purtarea unor articole vestimentare ce nu au văzut demult lumina zilei și un mini delutter mai mult accidental. 
Voi ce ați mai făcut?

sâmbătă, 21 octombrie 2017

Recenzie literară: Noaptea cu cai albi de Pavel Vejinov (1975)

Când am început să citesc Noaptea cu cai albi, scrisă de autorul bulgar Pavel Vejinov, mă așteptam la o poveste cu elemente fantastice, simboluri și destine tragice. Într-o oarecare măsură, așteptările mele s-au adeverit, dar într-o altă formă decât cea la care mă gândeam.
Profesorul Urmov, după ani buni de căsnicie, se trezește văduv: soția moare în somn, pe neprins de veste, iar bărbatul rămâne față în față cu o viață din care femeia nu mai face parte. Ca alinare, profesorul se adâncește în studiile sale legate de medicină experimentală, la institutul unde este director. La același institut muncește și nepotul său, Sașo, un tânăr mai mult interesat de fuste decât de eprubete, dar care îl place pe unchiul său și ăi este prieten. Într-o escapadă de-a sa, Sașo o întâlnește pe Donka, o tânără aparent depravată, dar cu picioarele pe pământ. La pachet cu Donka vine și Crista, opusul prietenei sale, devenind astfel o persoană de interes pentru Sașo.
La prima vedere, Noaptea cu cai albi este un roman despre viața cotidiană și despre cum un sentiment complex, dragostea, se poate manifesta în viața oricărui om, indiferent de vârstă. Ce nuanțe capătă, cum este trăită într-o zi obișnuită, dar și ce trezește în inimile tinere sau mai puțin, toate acestea se întrevăd printre rândurile unei povești citadine, cu oameni ce se trezesc dimineața, merg la muncă, se văd cu colegii la o cafea, fumează și iau cina împreună.
Atmosfera din carte este una calmă și caldă, evenimentele nu sunt grăbite, ci se perindează într-o ordine firească. Pe la jumătatea cărții am avut parte de o surpriză - o potrivire a două personaje la care nu m-aș fi gândit, dar care a explicat destul de multe lucruri și a contribuit, într-o mare măsură, la deznodământ.
Cartea lui Pavel Vejinov nu oferă cheile de la poarta cunoașterii, dar plasează, într-un mod natural, realitatea în ficțiune. Povestea, deși pare a fi banală la început, prin intermediul evenimentelor demonstrează că nu totul este chiar atât de simplu precum pare. Personajele sunt adevărate, cu defecte, dar și calități, gânduri mai mult sau mai puțin inteligente, câștigând astfel simpatia cititorului. Pentru mine, Noaptea cu cai albi a fost o lectură plăcută și relaxantă.

joi, 19 octombrie 2017

Recenzie literară: Colecționarul de John Fowles (1963)

Salut!
Săptămâna aceasta am pregătit un filmuleț despre romanul Colecționarul de John Fowles, un roman ce m-a fascinat și dezgustat totodată. John Fowles se numără printre scriitorii pe care-i admir și pe care i-aș reciti ori de câte ori aș avea ocazia, iar lucrarea de față nu ar fi o excepție.
Ați citit romanul? Cum vi s-a părut? Care a fost personajul preferat?

marți, 17 octombrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 6

Hello!
Raportul pentru săptămâna numărul șase din drumul spre minimalism vine cam târziu, pentru că efectiv nu am apucat să stau liniștită câteva clipe la laptop.
 Voi începe prin a vă spune că săptămâna ce a trecut nu am fost acasă, ci în practică, la Vatra Dornei. Despre cât de frumoasă e zona și cât de mult mi-a plăcut să fac ceva practic legat de viitoarea mea meserie, vă voi spune altă dată, astăzi însă mă axez pe ce am făcut legat de subiectul articolului.
În primul rând, în momentul în care mi-am făcut bagajul, am conștientizat cât de multe lucruri am ales să iau cu mine și cât de puțin aveam nevoie de fapt. Nu prea aveam să știu ce și cum va fi acolo unde ne vom caza, așa că am luat cu mine și lenjerie de pat, și haine de casă, și mai multe halate - dintre care am purtat unul singur, ca să-mi țină de frig. Privind în retrospectivă, aș fi putut lua și mai puține lucruri cu mine, chiar dacă am fost pe deplin mulțumită de acea singură valiză care a reprezentat „zestrea” mea pe care am luat-o la Vatra Dornei.
La capitolul cosmetice și produse de îngrijire, am stat și mai bine. Am luat mini trusa mea de călătorie (despre care am scris aici) și pe lângă aceasta, am trișat puțin: am mutat în recipiente mai mici produse care nu sunt neapărat grele, ci voluminoase. Nu am făcut rost de foarte mult spațiu în valiză, dar nici nu am luat cu mine mai mult decât îmi trebuia.
 După ce m-am întors, am decis să merg la un shopping. Aveam nevoie de o haină de toamnă, ceva mai grosuț decât o geacă ușoară și nu la fel de călduros ca haina mea de iarnă. Cu alte cuvinte, am zis că un palton mi-ar prinde bine, mai ales că nu am acest articol vestimentar în garderoba mea (de care nu sunt încă pe deplin mulțumită). Îmi mai doream și niște botine de toamnă, ceva simplu, care să meargă și cu blugi și cu fuste și cu rochii. Înainte de a mă duce să le caut prin mall, am stat la cumpănă dacă chiar ma nevoie de ele și dacă răspunsul e da, cum să fie?  Calitative, comode, versatile. 
Spre norocul meu, am găsit destul de ușor ceea ce căutam, deși nu din prima. Botinele le-am găsit la Deichmann, de la 5th Avenue. De la ei mai am o pereche de bocanci de iarnă, pe care-i port de vreo trei ani deja și încă arată bine, îmi țin de frig și sunt trainici  având în vedere că sunt genul care nu poartă foarte grijuliu încălțămintea. Prețul, deși inițial pare cam mare, se justifică în timp.
A urmat paltonul. L-am căutat în magazine ceva mai scumpe, dar nu am găsit ce mi-am dorit. Am ajuns la New Yorker, magazinul meu de suflet, unde l-am găsit pe cel ales.
Mi-a plăcut foarte mult materialul, culoarea, dar mai ales gluga, care se așează așa cum vreau eu - gluga, guler, eșarfă (dacă ar fi să adaug o broșă).  Dacă tot eram în New Yorker, m-am dus să caut bustiere - am 3 de la acest brand și sunt cele mai comfortabile chestii posibilie. Merg de minune iarna, mai ales la layering - țin de cald, sunt drăguțe și au un preț foarte bun.
În drumul meu spre această zonă, am văzut un cardigan care mi-a furat ochii. Recunosc, nu am venit cu ideea de a cumpăra un cardigan, dar mi-am amintit pe loc cum în ultimul an am tot probat cardigane și cum rămâneam dezamăgită că ceva nu îmi plăcea. Clar, corpul meu vreau un cardigan, așa că i l-am oferit.
Și cu asta termin raportul pentru săptămâna trecută. Desigur, aș fi vrut să mă laud că am făcut nu știu ce mare lucru, că m-am apropiat foarte mult de țelul propus. Adevărul este că, paradoxal, mi-am mărit garderoba, dar nu mă simt deloc prost și nici nu regret ce am cumpărat. Rămâne să văd în timp cum se va modifica șifonierul meu.
Pentru săptămâna viitoare plănuiesc să mai trec o dată prin hainele mele să văd ce mai port, ce nu (excepție hainele de vară) și să fac curat și în cosmetice. Până săptămâna viitoare, mă puteți urmări pe Instagram pentru a fi la curent cu ce mai fac :)

joi, 12 octombrie 2017

Recenzie literară: Jurnalul unui killer sentimental de Luis Sepulveda (1998)

Salut!
Astăzi am postat o nouă recenzie video pentru o carte micuță, dar interesant scrisă și captivantă. Pentru prima dată, Jurnalul unui killer sentimental este publicat împreună cu o altă povestire, Yacare, iar editura Polirom de la noi traduce, în 2004, ambele titluri într-un singur volum. Am citit dor Jurnalul unui killer sentimental, însă stilul lui Sepulveda mă îndeamnă să lecturez și alte lucrări semnate de el.
Ce părere ai despre cărțile polițiste? Dar despre literatura sud-americană?

marți, 10 octombrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 5

Bună!
A trecut săptămâna cu numărul 5 din drumul meu spre minimalism, o săptămână în care am făcut lucruri puțin observabile cu ochiul liber. Mai exact, am făcut curățenie în rețelele de socializare.
Acestea ocupă mult din timpul meu, mai ales înainte de culcare sau în transportul public. Stau pe Facebook, pe Instagram, Pinterest, Goodreads și nu numai. Cert este că în ultima perioadă am ajuns în etapa în care deschideam o aplicație, dădeam scroll și nu vedeam absolut nimic interesant. Știu că, mai nou, au avut loc niște modificări pe aceste platforme, modificări ce nu mă încântă în mod special, dar încet-încet mă obișnuiesc cu ele și cu faptul că văd o postare veche de o săptămână lângă o știre ce nu mă interesează deloc.
Ideea este că am început să dau unfollow la multă lume, pentru că ceea ce postau nu mă interesa. A fost o metodă stupidă de a-mi curăța feed-ul, pentru că, până la urmă, acele persoane tot rămâneau în lista mea de prieteni. Așa că m-am așezat frumos într-o seară și am luat la puricat lista. Nu am mai făcut curat în aceasta de foarte mult timp și după câteva zeci de minute am rămas mulțumită de rezultat. Pe lângă unfriend-uri, am ieșit din mai multe grupuri care nu prezintă interes pentru mine, sau care au un titlu interesant, dar lumea a început să devieze de la subiect. Sau pur și simplu nu mă mai simțeam atrasă de acea comunitate. Pentru mine este important să mă implic în discuțiile de pe grupurile din care fac parte, iar dacă subiectele discutate nu îmi captează atenția, atunci e clar că nu mai are sens să le tot văd în feed.
Am făcut același lucru cu Instagram - am dat unfollow la persoane/conturi ce nu mă interesează. Pe la sfârșitul verii m-am băgat în grupuri cu C4C (comment for comment) sau L4L (like for like) și tot așa. Ideea era de a ne promova reciproc, fie că era vorba de cont de Instagram sau blog/canal de YT. La primul meu C4C mi-am dat seama cât de puțin mi se potrivește această metodă. În primul rând, există o serie de reguli - dai like la postarea omului, te duci pe blog, lași un comentariu de cel puțin 4 cuvinte. Dacă se înscriu 3 oameni, e ușor să faci toate astea. Dacă numărul participanților trece de 10... Ei bine, a fost un chin să intru pe blogul fiecăruia și să citesc absolut tot articolul, pentru a-mi exprima apoi părerea. Mie îmi place să scriu și să comentez, dar atunci când subiectul abordat nu e din sfera intereselor mele, e dificil să găsesc cuvinte pentru a spune ceva. Am citit și articole foarte prost scrise, pline de greșeli, sau niște păreri care-mi sunt străine. Am primit și eu o serie de comentarii la articolul participant în C4C, dar comentarii forțate - se vede de la o poștă că omul nu e interesat de ce ai scris ci comentează de dragul comentatului.
Ideea unor astfel de acțiuni în masa este promovarea reciprocă, dar statisticile sunt altele: nu mă ajută cu nimic numărul mare de vizitatori unici pe zi plus 10 comentarii la același articol, dacă acest lucru este forțat. Pentru că a doua zi numărul de vizitatori revine la normal, statisticile nu o iau în sus stabil, ci fac un salt și apoi cad în punctul din care au plecat. Așa e în cazul meu, poate pentru altcineva C4C a meritat efortul. Dar pentru mine, e mult prea mult timp consumat aiurea cu cititul unor bloguri ce nu mă încântă.
Același lucru și cu Follow 4 Follow pe Instagram: mi-am umplut lista cu conturi ce postează lucruri prea puțin interesante pentru mine, astfel încât nu mai ajungeam să văd ce mai posta contul X sau Y pe care-l urmăresc de plăcere. 
Curățenia de toamnă în rețele de socializare a durat ceva timp, dar mi-am învâțat lecția: pentru a mă înconjra de frumos, trebuie să pun accent pe lucrurile ce mă interesează cu adevărat, să citesc articole ce mă fac să vreau să întrețin o conversație cu autorul, să dau like la poze cu oameni și lucruri ce-mi plac cu adevărat. Acum feed-ul meu arată mult mai bine, iar pozele pe care le văd pe Insta sunt exact din domeniul care mă interesează.
Tu ce ai făcut săptămâna aceasta?

joi, 5 octombrie 2017

Recenzie literară: Amantul doamnei Chatterley de D. H. Lawrence (1928)

Bine te-am (re)găsit! Joia aceasta am venit cu un nou video, o recenzie pentru romanul controversat Amantul doamnei Chatterley de D. H. Lawrence. E destul de interesantă povestea apariției acestei cărți, dar și modul în care a fost primită de către cititorii vremii.
Ai citit această carte? Ce impresii ți-a creat? Ne vedem joia viitoare! :)

marți, 3 octombrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 4

Bine te-am (re)găsit!
A trecut o lună de când mi-am făcut scop în viață debarasarea spațiului din jurul meu, fie că este vorba de ceva fizic sau nu. Stilul de viață minimalist mă atrage din ce în ce mai mult și sunt foarte încântată de faptul că în momentul de față am un scop de lungă durată, plăcut în executare și nu în ultimul rând, benefic.
Așadar, săptămâna ce a trecut mai mult am stat pe gânduri și m-am uitat la filmulețe pe YT legate de ce lucruri nu sunt necesare în viața noastră de zi cu zi. La ce aș putea renunța fără a-mi scade nivelul de confort și fără a a avea nevoie de acele lucruri într-un viitor mai îndepărtat.
Am mai făcut un lucru pe care mi-l doream de mult timp: mi-am mutat o bună parte din pozele de pe laptop pe Google Photos. Laptopul meu e destul de bătrân, se îndreaptă cu pași încrezători spre exitus, iar ideea de a pierde niște fișiere care sunt stocate doar pe acesta mă îngrozește. Desigur, aș putea oricând să-mi iau un stick sau un hard extern pentru așa ceva, dar din punctul meu de vedere, e mult mai comod și accesibil să am totul stocat pe Google. Cu această ocazie, am făcut curățenie în poze și am șters destul de multe fișiere. De ce? Pentru că multe erau poze de duzină. Cinșpe selfie-uri cu colegii din liceu într-o grădină. Patru poze aproape identice la același copac tomnatic. Câteva gif-uri stil Boomerang cu cizme. Poze de-ale colegilor care au avut acces la telefonul meu și tot așa. Cu alte cuvinte, lucruri care dacă ar fi să dispară, nu le-aș simți lipsa. Pozele de la nunta surorii mele, cele câteva, mi-ar lipsi. Poze cu familia mea de pe vremea când eram copil - și alea. Sau fotografiile unde sunt importalizate clipe importante din viață - lucruri care nu se mai repetă și care nu mai pot fi realizate o dată.
A durat ceva timp până când am sortat, șters și copiat pozele, dar am conștientizat că laptopul meu avea mult prea multe elemente care nu contează pentru mine. Care îmi ocupă spațiu. În ceea ce privește laptopul, eu sunt o persoană organizată, țin totul în foldere separate, știu unde să caut un doc, o poză sau un proiect. Nu am avut niciodată problema cu „habar nu am unde e chestia aia, hai să răscolesc peste tot”. Și totuși, simțeam că am mult prea multe poze de duzină, care nu înseamnă nimic pentru mine și locul lor nu este în fișierele mele.
Mai departe, după curățenia generală din laptop, am trecut la chestii mărunte de prin casă. Am aruncat câteva suporturi de odorizant. Nu am nevoie de atâtea (nici nu am suficiente prize) și de aceea ne-am luat rămas bun. Împreună cu acestea, din casă au plecat și un bol care s-a uzat și nu îmi mai plăcea cum arată și fierul meu vehi de călcat, care nu mai făcea față și mai avea tendința să scurtcircuiteze.
Deși nu am programat acest lucru, am constatat că și o pereche din cizmele mele de toamnă trebuie să plece. Le-am încălțat pentru prima dată anul acesta și în aceeași zi le-a zburat tocul. Pentru că sunt destul de vechi - au vreo 3 ani - și uzate, nu am mai încercat să le resuscitez.
Făcând curățenie în debara, am descoperit punga aceasta cu bigudiuri pe care nu le-am folosit de nu știu când și e foarte puțin probabil să o mai fac vreodată. Un lipici de când lumea, care s-a și uscat și câteva bucăți de umerașe de aluminiu. De curând mi-am luat câteva umerașe de la Carrefour, care sunt super mișto - hainele nu alunecă de pe acestea, sunt trainice și au o viață lungă, le recomand. Îmi plac mult aceste umerașe și în sfârșit am putut renunța la acestea din aluminiu. Fiind cam toate moștenire de la curățătorie, nu am plâns după ele.
Am fost nevoită să mă despart și de două oje, deși abia le primisem. Am încercat să le folosesc și să le consum până la capăt, dar din păcate consistența lor a devenit mult prea densă, iar dizolvantul pentru ojă nu a reușit să schimbe acest fapt.
Am ajuns și la cutia cu bijuterii. Pe când eram în liceu, îmi plăcea mult să schimb cerceii, să-i asortez cu hainele, să iau perechea ce mă binedispune. Parcă aveam mai mult timp pe atunci pentru așa ceva, dar în ultimii ani tind să port o singură pereche de cercei zilnic și să aleg ceva mai deosebit la ocazii. Și preferințele mele au devenit altele - mă atrag mult mai mult piesele mici și finuțe. Mama mea adoră bijuteriile de genul, așa că ceea ce vedeți va pleca la ea.
Am mai renunțat la două articole aurii - o pereche de urechi pe care am purtat-o cred că o singură dată și un lănțișor cu fluture, care arată foarte bine și are un sistem de prindere interesant, dar nu am cu ce să-l asortez și cred că altcineva s-ar bucura mult mai mult de acesta.
Așa a trecut săptămâna mea - am făcut tot ce mi-am propus și sunt mulțumită de rezultat. Tu ce ai mai realizat în ultimele zile? Ai făcut vreun pas important pentru a-ți atinge scopul?

luni, 2 octombrie 2017

Recenzie literară: Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman (2012)

La sfârșitul lunii mai am fost la Bookfest 2017 pentru a-mi lansa cartea. Standul editurii la care am publicat primul meu volum era fix lângă standul țării invitate - Suedia, iar tot ce însemna Suedia, însemna și coperta cărții Un bărbat pe nume Ove. Deși am stat o zi întreagă acolo și imaginea bătrânului întors cu spatele și a pisicii ce se alinta la picioarele acestuia era peste tot, nu am fost tentată să cumpăr cartea. Tentația a venit vara, la târgul Gaudeamus de pe litoral, unde am procurat-o la reducere cu 35 de lei. Nu am fost cuprinsă de febra bătrânului Ove, dar am văzut titlul acesta peste tot, în toate grupurile literare, la o bună parte dintre bloggerii pe care-i urmăresc. Așa că am zis să văd și eu care-i treaba cu volumul de debut al autorului.
Ove este un bătrân ce la momentul acțiunii locuiește singur. O jumătate de an în urmă i-a murit soția, copii sau prieteni nu are și deranjat de lipsa soției în casă, Ove decide să se sinucidă. Doar că un imbecil parchează mașina cu remorcă fix în cutia lui poștală. Se adeverește că imebiclul e noul vecin, care împreună cu mașina pe care nu știe să o conducă, o aduce pe nevastă-sa, Parvaneh, femeie de origine iraniană, mamă a două fete, însărcinată și surprinzător de energică pentru condiția fiziologică în care se află. Parvaneh decide să se împrietenească cu vecinul ursuz, o misiune în jurul căreia se desfășoară firul narativ al cărții.
Contrar părerilor pozitive, mie romanul nu mi-a plăcut mai deloc. Am urmărit-o pe Lorelei, care a postat o recenzie pe YouTube despre Un bărbat pe nume Ove și am fost de acord cu ea în totalitate. Dar să le iau pe toate la rând.
Primele două capitole ale cărții descriu o dimineață obișnuită a bătrânului: acesta se trezește devreme și pornește în inspecție prin cartier. Verifică dacă gunoiul este aruncat în containerul potrivit. Notează numerele mașinilor ce sunt parcate în cartier mai mult de 24 de ore. Trage de ușa garajului ca să verifice dacă e încuiată. De trei ori. Dă câte un șut semnului de stop de pe stradă. De fapt, o face de trei ori. Apoi se duce acasă. Lumea ar spune că e meticulos, eu în schimb îl văd ca pe un om ce suferă de TOC (Tulburare Obsesiv-Convulsivă). E genul ăla de vecin pe care nu-l suporți, pentru că are un set de reguli tâmpite pe care vrea să le respecți și tu. Chiar dacă acestea nu au niciun sens și nu se pupă cu stilul tău de viață/părerile tale.
Următoarele capitole sunt despre copilăria lui Ove, iar cititorul află că acesta era deja moș la vârsta de 16 ani. Îi place să muncească, dar nu se sinchisește să vorbească cu cei din jur. Ajunge într-o situație neplăcută la muncă, unde este învinuit de un furt pe care l-a săvârșit altcineva, însă din principiul „eu nu sunt turnător” nu zice nimic și este concediat. Mi s-a părut că alte principii ale sale, care sunt descoperite anterior de către narator, sunt în contradicție cu situația respectivă.
Apoi, brusc, Ove, care nu avea nicio treabă cu lumea din jur, o vede pe Sonja - viitoarea nevastă  - în gară și se îndrăgostește pe loc. Pur și simplu. Total în contradicție cu personalitatea sa. Dar dragostea nu este un sentiment logic, așa că nemulțumirea mea o las la o parte. Totuși, pe tot parcursul căsniciei lor, lui Ove nu-i convine niciodată nimic din ce vrea/face Sonja, nu o înțelege, dar acceptă mofturile ei. Cu stoicism. Sonja, la rândul său, nu mi s-a părut un personaj credibil - nu a fost problema că a lipsit din acțiune, fiind revocată doar din amintirile lui Ove, ci pentru că imaginea ei, acțiunile și gândurile sale nu mi s-au părut plauzibile. E ideală din toate punctele de vedere, nu am văzut o trăsătură negativă, așa că nu am putut să o percep ca pe un personaj real.
Trecând la prezent, Ove vrea să se sinucidă, dar tentativele sale dau greș de fiecare dată pentru că în peisaj apare vecina gălăgioasă, mereu dorind ceva de la bătrân - repară-mi caloriferul, du-mă cu mașina acolo, fă-mi asta, ai grijă de pisica asta. Parvaneh mi s-a părut extraordinar de enervantă și nesimțită, iar Ove surprinzător de tolerant cu ea.
Mai sunt câteva elemente care nu mi-au plăcut deloc (lăsând la o parte părerea generală). Unul dintre acestea este povestea cu pisica jigărită, care dintr-o maidaneză devine cea mai bună prietenă a lui Ove. Bătrânul o tot alungă de pe gazonul său, o amenință, dar când o găsește Parvaneh aproape moartă în zăpadă, nu se sinchisește să o salveze. Altcineva o readuce la viață, cheamă veterinarul și toate alea, iar Ove se trezește că are un companion, brusc devenind atașat de animal. Care, apropo, nu se comportă absolut deloc ca o pisică. Dacă profesorul meu de etologie ar citi cartea, probabil că și-ar smulge părul din cap. Unde s-a văzut ca o pisică, obișnuită cu viața pe stradă, să accepte să fie „încălțată” cu șosetuțe ca să nu-i fie frig? Unde în lumea asta o pisică își urmărește stăpânul peste tot (atunci când nu îi este foame) și stă/doarme/mănâncă atunci când îi zice omul? Dacă era un câine, înțelegeam perfect. Dar pisică docilă și ascultătoare...
Un alt element ce mi-a displăcut foarte mult a fost portretizarea lui Jimmy, un vecin tânăr și obez. De fiecare dată când apărea în peisaj, naratorul - fie prin intermediul lui Ove, fie prin narațiune - nu pierde ocazia să descrie, în cele mai mici amănunte, stratul de grăsime de pe burta lui Jimmy. Sau cât de mult mănâncă. Sau cum îi stau hainele pe corpul mare. Sau ce mănâncă. La un moment dat mi s-a creat impresia că autorul urăște oamenii grași. Kilogramele în plus ale personajului au apărut de mult prea multe ori în fața cititorului, spre sfârșitul cărții îmi dădeam ochii peste cap involuntar. 
Și un al treilea moment care mi s-a părut cam exagerat a fost pasiunea lui Ove pentru Saab. Și părerea că cei ce nu cumpără o astfel de mașină sunt idioți/tâmpiți/duși cu pluta, etc. Bine, înțeleg. Bărbații au o altă atitudine față de mașini, le tratează cu un respect și chiar devotament de care femeile, de obicei, nu dau dovadă. Dar să nu mai comunici cu un om, să strici o relație de prietenie în totalitate doar pentru că celălalt și-a luat o mașină de o anumită marcă... e absurd. 
Un bărbat pe nume Ove este o carte ridicată în slăvi, considerată amuzantă, iar personajul principal ar trebui să trezească simpatie și să fie pe placul cititorului. Mie Ove nu mi-a plăcut, iar la capitolul amuzant au fost câteva fraze sau situații. În rest, cartea este un lung șir de încercări de sinucidere a bărbatului, vecina enervantă care apare de nicăieri și vrea ceva, amintiri legate de Sonja, alte personaje care apar mai spre sfârșitul romanului și brusc devin o parte importantă din viața lui Ove.
Finalul m-a amuzat prin faptul că a fost foarte happy end-ish, totul s-a întâmplat foarte brusc și în câteva pagini au fost descrise niște evenimente care sigur nu au avut loc în câteva zile. M-a amuzat și faptul că se descoperă, cam în ultima treime a cărții, că Ove are o afecțiune la inimă, despre care bătrânul știa din tinerețe, dar nu s-a interesat niciodată de acest aspect. Mi s-a părut ciudat faptul că un personaj care respectă niște reguli stricte, care are principii de fier și își ridică mașina la rang de persoană, nu s-a ocupat deloc de problema de sănătate despre care știa înainte să o fi cunoscut pe Sonja. 
Drept urmare, mie cartea nu mi-a plăcut. A avut câteva pasaje amuzante, situații care au stârnit un zâmbet, dar în general, Ove m-a enervat cu fixațiile sale, băgăcioasa de Parvaneh, pisica dresată și sfârșitul în stil Disney. I-am dat 2 stele pe Goodreads doar pentru că nu a fost o lectură îngrozitoare. Dialogurile au fost bine construite, situațiile amuzante bine integrate în decor și context, dar cam acestea au fost părțile bune ale romanului. Merită să citești Un bărbat pe nume Ove? Eu zic că nu.
Voi ce părere aveți despre această carte? Ce v-a plăcut și ce nu? De ce?