miercuri, 30 august 2017

Recenzie literară: Tuturor ne place iadul de Renert Dusout (2017)

Dintre toate cimitirile în care ai intrat, cele mai întunecate și mai reci îți par în continuare tot cele din capul tău”.
În Tuturor ne place iadul, cititorul observă viața personajului-narator timp de o săptămână, urmărindu-l peste tot unde se duce și având acces nelimitat la gândurile acestuia. Este un scriitor necunoscut publicului, un avid admirator al vodkăi, a cărui viață este cât se poate de mizerabilă, începând cu o copilărie nu chiar roz, continuând cu perioada liceului (despre care își amintește oarecum cu drag) și terminând cu prezentul: această săptămână în care a decis să nu bea nimic.
Eram foarte curioasă despre ce este această carte. Ca de obicei, m-am luat după titlu, care mi-a plăcut mult cum sună și în retrospectivă, am făcut o alegere bună. Stilul scriitorului m-a captivat din prima. Am făcut, involuntar, o comparație a romanului cu Femeile lui Bukowski, un scriitor care mie nu mi-a lăcut datorită personajului principal din acel roman (genul de carte controversată pe care fie o iubești, fie o detești). Personajul-cheie din romanul de față însă a fost mai pe placul meu, poate datorită și faptului că este cinic, discută deschis despre evenimente relativ recente, evenimente care l-au marcat (cum ar fi Colectiv, atitudinea fețelor bisericești față de această tragedie sau aplicarea legii fumatului), este destul de dur în ceea ce privește societatea din care face parte și nu se sinchisește să spună ceea ce gândește. Cel mai mult mi-a plăcut analiza fiecărui personaj cu (virgulă) care intră în contact și ce înseamnă iadul pentru fiecare. Câte personaje, atâtea viziuni și la fel de multe răspunsuri la întrebarea „de ce lui xulescu îi place atât de mult iadul?”. Un element important este și femeia, spre care naratorul se îndreaptă cu multe ocazii, dar de fiecare dată intervine ceva și pașii îl poartă în altă direcție.
În unele zile cumplite cel mai bun lucru pe care poți să îl faci e să taci”.
Tuturor ne place iadul a fost o lectură ușoară, dar plină de fraze dure, gânduri complexe, situații reale și care te fac să te gândești la ele. Stilul în care este scris romanul nu este plin de ifose, iar limbajul utilizat subliniază autenticitatea ideilor fixate pe hârtie. Nu recomand cartea celora care vor să citească doar despre panseluțe și povești de dragoste sau care sunt deranjați de înjurături și vorbe dure.
Poate că de aia nu mai am nicio oglindă în casa asta. N-a mai rămas nimic de văzut”.

sâmbătă, 26 august 2017

Recenzie literară: Vegetariana de Han Kang (2007)

„Suprapunându-se unele peste altele, în acea greutate indefinită stau ferecate mii de țipete și lamentări neștiute. Da, e din cauza cărnii. Am mâncat prea multă carne. Viețile animalelor pe care le-am mâncat sunt închise acolo. Nu e nicio îndoială. Sângele și carnea lor descompusă sunt împrăștiate în fiecare colțișor al trupului meu, reziduurile sunt eliminate prin excreție, însă viețile și suflarea lor se încăpățânează să rămână închise în mine, în plexul meu solar”.
Vegetariana lui Han Kang este una dintre acele cărți pe care așteptam cu nerăbdare să le citesc. V-am vorbit puțin despre aceasta în Mid-Year Book Freak Out Tag, iar recent am pus mâna pe volum - la târgul de carte Gaudeamus de pe litoral.
Firul narativ urmărește viața unui cuplu, a domnului Cheong și a lui Yeong-Hye, a căror viață este lipsită de orice eveniment interesant. Domnul Cheong își descrie nevasta ca fiind o femeie nic prea prea, nici foarte foarte, acesta fiind și motivul principal pentru care a ales-o să-i fie consoartă. Totul se schimbă într-o zi când Yeong-Hye are un vis, în urma căruia refuză să mai consume carne. Pentru că vegetarianismul este la modă, Cheong nu se îngrijorează la început, însă comportamentul nevestii devine din ce în ce mai ciudat, fapt ce-l determină să apeleze la familia lui Yeong-Hye, ca să intervină aceștia. La următoarea întâlnire a familiei, în apartamentul surorii mai mari, In-Hye, tatăl o forțează pe fiica mai mică să mănânce carne, iar aceasta are o criză care va duce la destrămarea tuturor legăturilor pe care le are cu cei din jur, dar și cu realitatea.
Am cumpărat Vegetariana pentru că mi-a captat atenția descrierea, scenele de violență despre care se vorbește în aceasta, groaza, frica, amalgamul de senzații și emoții creat de lectură. Dar... nu am avut parte de niciuna dintre acestea. Și am rămas profund dezamăgită de roman.
Cartea este împărțită în trei capitole, iar fiecare capitol este scris din perspetiva unui personaj. Primul personaj este domnul Cheong, care observă modificările pe care le suferă femeia neinteresantă de lângă el; al doilea capitol este narat din perspectiva cumnatului lui Yeong-Hye, un artist care se află într-o continuă căutare a sinelui. Al treilea capitol este scris din perspectiva lui In-Hye, sora vegetarienei. Mi-a plăcut acest aspect, a trei perspective care oferă o imagine mai bună asupra unui singur personaj. Mi-a plăcut și modul în care este scrisă cartea, acțiunea decurge natural și este reală, credibilă.
Din păcate, aspectele care nu mi-au plăcut au fost mai numeroase. În primul rând, plecarea din scenă a unui personaj mi s-a părut mult prea rapidă, nu am reușit să înțeleg care e treaba cu acesta, deși părea important în acțiune. În al doilea rând, nu mi-a plăcut deloc personajul-cheie și zarva creată asupra acestuia, mai ales modul în care a fost prezentată în presă (și pe Goodreads).
Mă așteptam la scene de groază, violență domestică cât cuprinde, violență psihică și o barieră de comunicare între familie și Yeong-Hye. Dar, până la urmă, tot ce am înțeles din cartea asta e faptul că Yeong-Hye avea o minte tulburată de foarte mult timp şi un vis i-a declanşat criza. Nu am putut percepe personajul altfel decât o femeie cu probleme psihice, nu am reuşit să văd dorința ei de a deveni vegetariană ca o formă de alienare, ceva care să fie mai presus de nebunie.
Și drept urmare, lectura a fost dezamăgitoare. Finalul nu a ajtat nici el, pentru că nu a avut niciun sens pentru mine. Știu că mulți care au citit cartea au fost extaziați, și mie mi-a plăcut mult prima treime. Dar privind romanul în ansamblu, nu îl pot numi o lucrare care mi-a tăiat respirația. Scenele de groază erau destul de slabe ca intensitate și deloc deranjante. Nu am reușit să mă integrez în acea atmosferă aparent sumbră a cărții, din simplul motiv că era mult prea reală și... obișnuită. 
Dacă vă doriți o lectură cu adevărat deranjantă emoțional, vă recomand Colecționarul lui John Fowles (despre care voi vorbi în curând), o lectură care pe mine m-a impresionat prin discomfortul creat. Vegetariana nu a reușit nici măcar să se apropie de acest nivel. Păcat.

marți, 22 august 2017

Recenzie literară: Eleanor și Park de Rainbow Rowell (2013)

În august 1986, Eleanor urcă în autobuzul care urmează să o ducă la liceu. Gașca de dobitoci din spate (clasica gașcă de dobitoci din spatele autobuzului) o privesc cu dezgust pe adolescenta grasă, cu părul roșcat, creț, care-i stă în toate direcțiile. E înbrăcată ciudat și e o ciudată. Autobuzul pleacă din stație și Eleanor nu găsește un loc pe care să se așeze (pentru că toate sunt ocupate). Asiaticul care citește benzi desenate și ascultă muzică îi ordonă să se așeze, exasperat. Asiaticul ciudat cu ochi verzi devine vecinul ei de banchetă. Este Park.
Eleanor și Park este o carte despre adolescență și despre cum dragostea începe să se infiripe între doi oameni complet diferiți, care vin din lumi aproape paralele. Eleanor are patru frați mici, un tată vitreg abuziv („mă dă afară de tot de data asta... Ar fi cel mai frumos Crăciun de când lumea.”), o mamă care a renunțat demult la viață, o casă minusculă și o sărăcie de nedescris („În casa asta, de fiecare dată când deschidea cineva gura, nu auzeai decât disperare.”).
Park este fiul mai mare dintr-o familie respectabilă, cu un tată fost veteran de război, mamă coreeancă, stilistă și reprezentantă Avon. Mai are un frate mai mic și bunici iubitori, iar camera lui Park este plină de benzi desenate și casete. Eleanor nu are nicio legătură cu lumea lui Park, iar Park vrea să nu aibă nimic în comun cu ciudata din autobuz. Și totuși, în fiecare dimineață, cei doi merg împeună la școală, iar roșcata parcă se uită în benzile desenate ale lui Park...
Prima jumătate a cărții a fost savuroasă, cu un ritm alert. Cele două personaje principale sunt bine conturate - prin intermediul gândurilor, replicilor, acțiunilor, a limbajului nonverbal. Nici personajele secundare nu sunt plate, astfel încât romanul e bine creionat, iar anturajul în care are loc acțiunea este cât se poate de natural. Pe tot parcursul cărții sunt menționate piese care erau la modă în acea perioadă (există și playlisturi pe Youtube), astfel încât mă opream după un capitol pentru a asculta piesa, ca să citesc mai bine atmosfera. Acțiunea este bine ancorată în viața americanilor din anii `80 - muzica, hainele, lucrurile care erau la modă, structura familiilor, mașinile, cărțile. 
Capitolele sunt toate împărțite în pasaje din perspectiva lui Eleanor sau a lui Park, astfel încât cititorul poate avea o părere dublă asupra unei singure acțiuni, din două perspective. Despre Eleanor, Park zice că e o operă de artă, o operă care nu trebuie să fie frumoasă pentru a fi admirată. Eleanor îl consideră pe Park atât de adorabil încât i-ar mânca fața. Lucruri total normale pentru adolescenții îndrăgostiți.
Deși prima parte a cărții m-a ținut în priză și voiam să aflu mai repede ce se întâmplă, unde și cum, a doua jumătate a început să încetinească. Acțiunea se trăgea de urechi la unele faze, lucru ce m-a cam enervat. Ultimele 50-60 de pagini nu prea mi-au plăcut, pentru că mi-au dat impresia că autoarea s-a plictisit de cele două personaje și voia să termine cât mai repede acțiunea. Au avut loc câteva evenimente care pur și simplu nu aveau cum să se întâmple în realitate, ceea ce mi-a mai tăiat elanul.
Finalul mi-a plăcut, dar cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi fost mai elaborat, mai detaliat, dar asta e doar părerea mea. Ca personaj, preferatul meu a fost Park, pentru că sunt de acord cu Eleanor: este adorabil. M-am amuzat citind anumite pasaje cu el, dar și felul în care a abordat anumite probleme. Un băiat acare vrea să fie bărbat și ascensiunea acestuia spre țelul propus.
Per total, Eleanor și Park este o carte frumoasă, despre adolescență, pe care cred că aș fi plăcut-o mult mai mult dacă aș fi citit-o în liceu. Ca adult, se mai pierde din farmecul adolescentin care o învăluie, dar rămâne o lectură dinamică și foarte apropiată de realitate.

joi, 17 august 2017

Recenzie literară: Casandra de Christa Wolf (1983)

Ciudat, cum armele de care dispune fiecare - Marpessa, de tăcere, Agamemnon - de furie, rămân întotdeauna aceleași. Eu, în schimb, am depus pe rând toate armele, asta e singura schimbare de care am fost capabilă.
De ce mi-am dorit atât de mult darul profeției?
Casandra, fiica regelui Priam și a reginei Hecuba, știe că va muri. În copilărie, în vis i s-a înfățișat Apolo, care i-a oferit darul profeției, un dar de care tânăra preoteasă nu s-a bucurat niciodată. Capacitatea de a vedea viitorul a venit ca un blestem: nimeni nu a crezut-o pe Casandra. Nicio profeție, care până la urmă se adeverea, nu era luată în considerare de cei din jurul ei. Iar acum, tânăra urmează să moară, aruncând o ultimă privire asupra vieții sale.
Casandra este un jurnal-memorie, care datează din perioada copilăriei până în momentul în care ajunge prizonieră. Pe tot parcursul cărții cititorul urmărește viața profetei, anturajul ei, civilizația din care face parte, orașul, oamenii, zeii, dar și ritualurile, cântările și gândurile unor personalități mitice, cum ar fi Ahile sau Aeneas și amprenta pe care o lasă aceștia asupra orașului Troia.
Deși ideea cărții mi-a plăcut, a fost destul de dificil să urmăresc firul narativ. Nu există un dialog bine delimitat, nu există spațiu între acținui. Tot romanul este un monolog care pe alocuri este extrem de plictisitor sau întortocheat. Nu am reușit până la finele cărții să înțeleg anumite aspecte, pentru că se vorbea despre ele pe sărite, înserate într-o acțiune ce nu avea nicio legătură cu acestea. Pe aceeași notă negativă, nu am reușit să îmi creez o părere despre protagonista-narator, să simt aceleași emoții pe care le retrăia, să intru în miezul acțiunii. Nararea este la fel de neclară și de confuză precum viziunile pe care le are un oracol, lucru ce m-a derutat.
Nu am reușit să intru în atmosfera cărții și e puțin probabil să vreau să o citesc vreodată pe Christa Wolf, pentru că stilul dumneaiei nu se potrivește deloc cu preferințele mele.

joi, 10 august 2017

Recenzie literară: Tovarășa Singurelu de Dorin Radu (2017)

„Nu putea avea încredere în nimeni. Devenise, ca mulți alții, unealta partidului. Cu creier, cu trup, cu suflet. Făcea parte din sistem. Funcționa inerțial. [...] Îl transformaseră în „omul nou” pe care și-l dorea partidul.”
Vasile Pitulice, Prim-Secretar al Comitetului Județean de Partid, organizează o ședință la care sunt chemate două persoane ce dețin funcții importante. Mioara Singurelu, fostă șefă la Uniunea Tineretului Comunist Județean (U.T.C.), promovată într-o funcție distinsă la Comitetul Județean de Cultură, este o femeie trecută de 35 de ani, foarte serioasă pe plan profesional, dar nemulțumită de noul șef de la U.T.C., tovarășul Marin Găinușă, un individ enervant, cam fără personalitate, aterizat în funcție naiba știe de unde. 
În cadrul întrunirii se discută organizarea concursului Mâini tinere de aur, al cărui scop este promovarea și încurajarea tineretului din clasa muncitorească și a intelectualilor, o idee propusă de tovarășa Singurelu înainte de a părăsi postul de la U.T.C.. Deși bani alocați pentru așa ceva sunt puțini, iar premiul cel mare este o excursie prin țară, Pitulice îi desemnează pe cei doi, Singurelu și Găinușă, să se gândească bine la concurs și să prezinte un plan de desfășurare care ar implica costuri puține și multă dedicație din partea participanților. Puși în această situație, Tovarășul Marin și tovarășa Mioara, deși nu se plac deloc unul pe celălalt, trebuie să lucreze împreună, fapt ce va duce la multe situații complicate, amuzante, neplăcute, chiar dezastruoase.
Tovarășa Singurelu este o carte ce prezintă, prin intermediul personajelor sale (numeroase, de altfel), imaginea societății românești din anii '80, prezentând atât clasa conducătoare, cât și cea muncitoare. Pe parcursul romanului, cititorul întâlnește foarte multe personaje, fiecare cu povestea sa, dar și cum au ajuns să urce pe scara socială. Astfel, în peisaj apare doctorul Grozav, un individ ciudățel, afemeiat și cu viziuni cam nepotrivite pentru sistemul socialist; șoferul Stelică, pentru care frecventarea școlii este un chin și o mare nedumerire; profesoara Alis, o femeie depresivă ce spune lucruri nepotrivite; Gheorghiță, un băiat muncitor, dar cam îndepărtat de realitate și tot așa. Miezul însă rămâne Mioara Singurelu, pe care cititorul o urmărește pe tot parcursul cărții. Gândurile acesteia, acțiunile, dar și modul în care interacționează cu alții o fac un personaj bine conturat.
Anul acesta mi-am propus să citesc autori români contemporani, deoarece cred cu tărie că în România de azi există cărți bune, iar Tovarășa Singurelu mi-a întrecut așteptările. Când am început să o citesc, aveam un singur gând: „te rog, fii o carte bună, care să îmi placă”. Și așa a fost - acțiune dinamică, personaje interesante, reale, un limbaj potrivit. Cred că limbajul a fost elementul care mi-a plăcut cel mai mult - un limbaj natural, care a conturat personajul. Înjurături, dezacorduri, glumițe - totul ca în realitate, fără menajamente pentru cititor (pentru acel cititor sensibil, care nu suportă înjurături - adică felul în care vorbește omul în realitate - în opere literare). 
Tovarășa Singurelu are potențial și cred că merită mult mai multă expunere. Consider că pentru generația mai în vârstă, cea care a prins regimul Marelui Conducător, ar fi o lectură mai palpitantă decât a fost pentru mine, deoarece sunt sigură că anumite elemente îmi scapă, dat fiind faptul că nu am trăit în acei ani.
Finalul, deși pe moment m-a dezamăgit, la o examinare mai amănunțită, a fost mai mult ca potrivit; cred că a fost cea mai bună variantă din toate cele posibile și i-a conferit romanului un farmec aparte.
Cartea de debut al domnului Dorin Radu ajunge în lista de lecturi favorite ale anului 2017; nu știu dacă autorul mai plănuiește să scrie ceva în viitorul apropiat, dar cu siguranță aș mai citi ceva semnat de dumnealui.

luni, 7 august 2017

Călătorii: Bulgaria - Balchik, Kaliakra, Dalboka, Varna, Nisipurile de aur, Albena

Am decis să încep să scriu despre locurile pe care le-am vizitat și unde mi-a plăcut să-mi petrec zilele de vacanță. Această idee a venit mai mult din necesitate și din dorința de a memora, prin intermediul cuvintelor scrise, experiența acestor călătorii. Cu timpul, chiar și cele mai frumoase amintiri se pierd sau se ascund undeva în ceață, dar dacă am la îndemână aceste mici răvașe (căci jurnal ar fi un cuvânt nepotrivit în acest context), cu siguranță pot reveni la acele clipe. Așa că îmi promit să notez mai des popasurile prin lume, atât pentru propria delectare, cât și pentru informarea voastră, a celora care pășiți pe blogul meu.
În Bulgaria am fost, pentru prima dată, vara trecută, când am vizitat castelul reginei Maria și grădina botanică din Balchik.
 A fost o zi plină de soare, iar grădina plină cu flori s-a arătat în toată splendoarea sa. Mi-a inspirat un fel de grădina botanică din Iași, pentru că avea cam aceleași flori, dar aranjate diferit. Tot în cadrul acestei grădini am vizitat vinăria Queen's Winery House unde am degustat cel mai dulce vin (nu îmi amintesc din ce).
Știu că eram curioasă de vinul cu aromă de migdale, dar nu mai aveau - aparent, foarte multă lume vine să cumpere vinul din Balchik, în cantități industriale chiar. 
Dinspre vinăria reginei se vede marea, e o priveliște minunată atât aici, din grădină, cât și de pe teritorul castelului. 
În ceea ce privește castelul, e destul de modest, o locuință de vară, dar ceea ce m-a impresionat a fost baia - cu cadă mare, vitralii și destul de modernizată. Evident, mi-a plăcut și mobilierul, dar și aerul melancolic pe care-l emana clădirea. Ce nu mi-a plăcut a fost aglomerația - un turist ieșea, intrau zece, ceea ce a mai tăiat din farmecul și intimitatea locului.
Împrejurimile castelului sunt și ele minunate - alei cu trandafiri, mici cascade, scări abrupte,  diferite magazine de suveniruri și cafenele minuscule, toate amplasate în clădirile aferente castelului. 
Ca să ajungi la grădină sau la castelul reginei Maria, trebuie să cobori dinspre strada principală cam 400-500 de metri, coborâșul e destul de abrupt, dar presărat pe ambele părți cu tarabe, taverne, diferite prostioare pe care le poți cumpăra: de la bibelouri la costume marinărești, de la cești cu fața unor politicieni comuniști până la brățări și magneți - cam aceeași chestie pe care o vezi și în zonele turistice din țara noastră. 
După ce am vizitat cele două obiective, ne-am oprit la terasa Ariciul, pentru a gusta din preparatele tradiționale bulgărești. Eram foarte curioasă de ghiveciul (miș-mașul) bulgăresc preparat într-un vas de lut, care s-a adeverit a fi foarte bun, dar și dulceag în același timp.
Anul acesta am fost de două ori în țara vecină - prima dată am vizitat Kaliakra și Dalboka, iar a doua oară Varna, Nisipurile de aur și Albena (în trecere).
Kaliakra este un orășel minuscul, situat la 70 de metri deasupra nivelului mării. Din Mangalia sunt 65 de km până aici, unde poti fi admirate ruinile unei cetăți medievale, dar și Poarta celor 40 de Virgine.
Cap Kaliakra estea leagănul a mai multor legende, iar priveliștea este nemaipomenită: un vânt puternic, ce tot încerca să îmi fure pălăria, se plimba printre ruine, vechi ziduri ai unei cetăți glorioase. Marea, de la această înălțime, se arată într-un azuriu infinit, lin, lovindu-se de un mal stâncos. Ca în orice localitate turistică, sunt prezente tarabele cu prostioare, am observat foarte multe păpuși croșetate (ceea ce mi-a amintit de copilărie) și chime de vânt din lemn, reprezentând diferite animale (am văzut unul cu dragon, care dădea din cap la orice adiere de vânt, foarte fain).
După Kaliakra ne-am îndreptat spre Dalboka, loc cunoscut pentru ferma de midii. Aici am mâncat pește și pentru prima dată, midii - prăjite în tigaie, cu legume și mult usturoi. Mă așteptam să nu îmi placă, dar a fost o combinație ciudată și interesantă între darurile pământului și darurile mării. Locul este foarte aglomerat, dar deservirea impecabilă, peștele proaspăt și comanda ajunge foarte repede la masă.
După o săptămână ne-am aventurat din nou în Bulgaria, de data aceasta, ceva mai departe - până în Varna. Nu am văzut mare chestie în oraș (doar multe bulgăroaice frumoase, cu picioare lungi), dar ne-am îndreptat spre Grand Mall unde am vizitat muzeul retro și muzeul statuilor de ceară. Am făcut poze cu lideri politici ale mai multor vremuri, cu actori și cântăreți sovietici, dar și cu personalități de azi - Beyonce, Adele, Mr. Bean, chiar și Elsa și Anna din Frozen. Unele figurine semnau, altele mai puțin, dar m-am distrat pozând cu ele și maimuțărindu-mă.
După, am mers la muzeul retro, unde am văzut numeroase mașini ale vremurilor demult apuse, impecabile și elegante, dar și numeroase obiecte din epoca comunistă - televizoare, reviste, jucării, obiecte de uz casnic, câteva figuri de ceară ale unor personalități - tovarășul Ceaușescu alături de o Dacia roșie, Marx și Engels, stând de vorbă, Brezhnev, alături de care era afișată poza cu faimosul sărut prietenos cu Honecker.
Am vizitat cele două muzee, după care am urcat la ultimu letaj, la food court, să mâncăm ceva înainte de a pleca mai departe. Am fost și în câteva magazine, pentru că de ce nu? E perioada reducerilor și am găsit câteva magazine care nu sunt prezente la noi.
La Nisipurile de aur am ajuns destul de repede, dar ne-am plimbat vreun sfert de oră până când am găsit un loc de parcare. Mi-au plăcut mult hotelurile - mari, frumoase, pline. Am coborât din mașină pentru o plimbare pe plajă, o plajă aglomerată, dar într-un spirit de sărbătoare - muzică, barurile pline, un parc de distracții care invita să îl parcurgi.
Mi-a plăcut mult o cafenea, un mini turn Eiffel, dar și plaja - nu foarte mare, cu umbrele și șezlonguri amplasate la o distanță potrivită unul de celălalt.
Nisipurile de aur mi-au inspirat o Constanța de acum câțiva ani, când era mai animată, mai curată. Dacă ieșeai pe străduțele aferente plajei, dădeai de numeroase tarabe și baruri, ceea ce mi-a inspirat un Costinești. Am decis să nu mai facem plajă aici și ne-am îndreptat spre casă, trecând prin Albena - un oraș pe care l-am văzut doar din geamul mașinii, cam pustiu, dar frumos; ne-am oprit la un Lidl (imens, de altfel), am umblut portbagajul cu dulciuri și apă și am plecat spre vamă.
Bulgaria este o țară frumoasă, cu multe locuri de vizitat, cu drumuri pe care este o plăcere să conduci,cu prețuri mici la mâncare și haine; abia aștept următoarea escapadă - cine știe în ce direcție :)