sâmbătă, 30 decembrie 2017

Recenzie literară: Rugul de György Dragomán (2014)

Rugul de György Dragomán este un roman pe care l-am citit în cadrul unui book club, fiind nominalizat drept cartea lunii noiembrie. Nu am reușit să o termin până la finele lunii, din mai multe motive, dar îmi pare nespus de bine că am ajuns să lecturez această carte. Interesul mi-a fost stârnit și de numele autorului, György Dragomán, care a fost anul acesta unul dintre invitații de onoare în cadrul festivalului FILIT, la care am fost blogger acreditat. Oarecum, îmi pare rău că nu l-am descoperit pe Dragomán atunci, pentru că o dată ce am terminat Rugul, aș fi vrut să discut cu autorul, să-l întreb despre mai multe lucruri și să-mi exprim recunoștința pentru faptul că datorită lui am avut parte de o lectură nespus de interesantă. 
Emma, o fetiță de 13 ani, devenită orfană în urma unor evenimente nefaste, se află la un orfelinat. Într-o zi, este chemată în cabinetul directoarei, unde descoperă că este așteptată de o bătrână necunoscută, care afirmă că este bunica ei pe linie maternă și că a venit să o ia de aici. Emma pare nehotărâtă la început, dar acceptă invitația străinei și pleacă cu aceasta. Odată ce ajung în casa bătrânei, fetița începe să descopere lucruri mistice ce se petrec în casă și în jurul ei. În același timp, încearcă să se acomodeze cu noul oraș și în special, cu noua sa școală, unde este evitată sau chiar marginalizată datorită reputației pe care o are bunica și familia acesteia în oraș. 
Prima treime din carte mi-a plăcut foarte mult, dar lectura a cam stagnat pe la pagina 100. Apoi, m-am ambiționat să termin cartea, cu gândul că a avut un start bun și poate-poate continuarea e la fel de bună, doar că m-am cam plictisit eu. Adevărul este altul - odată ce am trecut peste hopul cu pagina 100, acțiunea a căpătat o aură aparte și Rugul s-a citit foarte repede, intens. 
Peripețiile fetiței sunt pline de evenimente, oameni și lucruri ce țin de realismul magic. Deși aparent tot ceea ce se întâmplă este natural, obișnuit, normal, în spatele a multe lucruri se ascund niște puteri mistice. György Dragomán are o capacitate aparte de a transforma cuvintele în imagini - pe tot parcursul lecturii m-am simțit ca într-o piesă de teatru sau un film, pentru că am văzut tot ceea ce o înconjoară pe Emma, emoțiile stârnite de anumite evenimente sau obiectele pe care le admiră fata. 
Mi-a plăcut mult și stilul în care este scris Rugul - lipsa unui dialog, dar totodată evidențierea cuvintelor și a gândurilor personajelor printre rânduri. Imaginile pe care le creează naratorul au avut un impact major asupra imaginației mele. De exemplu, într-un pasaj unde Emma află că părinții ei nu mai sunt, se duce la baie și începe să se pieptăne cu peria mamei sale, din care cade un fir de păr negru. Emma, involuntar, dă drumul la apă în chiuvetă și încearcă din răsputeri să pescuiască firul de păr căzut, ca o ultimă încercare de a se agăța de imaginea unui părinte care nu mai este. Apoi, într-un alt pasaj, ea descoperă că nu are voie să intre în magazia de lemne, iar pentru a-i limita accesul la aceasta, bunica răspândește pietre mici și albe, care seamănă cu niște dinți, peste care fata nu poate să treacă - simte că este mușcată de picior. 
Mi-a plăcut mult și cum este construit personajul Emma cea mică - o orfană care nu se victimizează, nici nu încearcă să stârnească milă sau să profite cumva de faptul că nu are părinți. Totodată, nu este atotputernică sau foarte bună la toate. Emma cea mare, sau bunica, e un personaj foarte interesant, prin faptul că nu prea îți dai seama ce gândește sau de ce procedează într-un anumit fel. Are în mânecă o groază de ritualuri ce țin mult de domeniul magiei, iar nepoata ei ajunge să fie inițiată în majoritatea acestora. 
Mai sunt două personaje interesante - Bunicul și Peter. Bunicul este mai mult o idee, pe care fetița o vede doar uneori, dar pe care bunica o cunoaște și o venerează. Nu este o stafie, dar nici o prezență materială - e undeva între. Mi-a plăcut mult de acest personaj și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el. Peter, în schimb, este un băiat ceva mai mare decât Emma, care se îndrăgostește de fată. Este un băiat de treabă, care o protejează și care pare a fi cu adevărat interesat de ea, nu neapărat de aspectul fizic, ci de personalitatea ei. Astfel, Rugul tratează și tema iubirii adolescentine, fără însă a o transforma în ceva banal sau zaharisit.
Un alt aspect din Rugul care mi-a plăcut a fost povestirea bunicii, pe care Emma o ascultă fără prea mult interes - la început, dar apoi este din ce în ce mai marcată de trecutul bunicii sale și de evenimentele ce au loc în acea magazie de lemne și totodată, în toată țara. Bertuka, cea mai bună prietenă din copilărie a bunicii, este un personaj care deși nu spune prea multe, are un impact major asupra soartei bunicii și a întregii familii. Am făcut oarecum o paralelă cu Krizstina, colega de clasă a Emmei, care-și pierde sora geamănă și o învinuiește pe Emma pentru cele întâmplate.
Din punctul meu de vedere, dacă aș fi trăit în perioada Revoluției, cred că această carte mi-ar fi plăcut și mai mult. Au fost anumite aspecte în narațiune, ce țineau de evenimentele din acea perioadă, pe care eu nu le-am înțeles foarte bine, datorită faptului că habar nu am de anumite nuanțe ce țineau, de exemplu, de sistemul de învățământ din anii 90 sau atitudinea față de alte naționalități în aceeași perioadă.  Sunt și destule nuanțe ce țin de tradițiile ungurești și de mentalitatea românilor din Transilvania, o zonă care mie nu îmi este cunoscută prea mult și din acest motiv, sunt sigură că îmi scapă multe lucruri în cadrul lecturii.
Dar per total, Rugul este o carte strălucită, pe care am îndrăgit-o foarte mult. Stilul de a relata evenimentele, elementele de magie ce se împletesc cu viața cotidiană, fetița, imaginile simbolice, relațiile interumane și soarta care pare să-i urmărească pe toți cei implicați în acțiune m-au cucerit. Rugul este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit anul acesta și a ajuns, fără nicio discuție, în lista mea cu romane preferate. Sunt curioasă de celelalte cărți semnate de Dragomán, Cartea desfacerii și Regele alb care, alături de Rugul, au apărut în română la editura Polirom
Finalul, care pentru unii a fost forțat, mie mi s-a părut  potrivit. Deși acțiunea capătă amploare și punctul culminant se află undeva printre ultimele file, sfârșitul volumului  pare a fi plasat undeva în atemporalitate, departe de evenimentele din jur. Mi-a plăcut cum s-a terminat cartea - cumva abrupt, dar din punctul meu de vedere, potrivit cu acțiunea și tot ceea ce s-a construit în jurul acesteia pe tot parcursul romanului.

joi, 28 decembrie 2017

Recenzie literară: Cele două Diane de Alexandre Dumas (1846)

Salut!
Ultima recenzie pentru acest an este pentru un roman pe care l-am citit în liceu, dar care atunci mi-a plăcut mult. Este vorba despre Cele două Diane de Alexandre Dumas, un roman istoric despre care aflați mai multe în filmulețul de mai jos. Acestea fiind spuse, vă doresc un An Nou plin de lucruri bune, oameni de calitate alături și succes în toate începuturile! La mulți ani!

marți, 26 decembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 14 & 15 & 16

Sărbători minunate, pline de voie bună, oameni dragi alături și succes în tot ceea ce vă propuneți!
Nu am mai scris nimic ultimele săptămâni legate de proiectul meu, drumul spre minimalism, dar dacă să fiu sinceră, nu prea am avut ce.
 Ultimele săptămâni înainte de vacanță au fost pline de colocvii, proiecte, parțiale și toate prostiile pe care le inventează sistemul de învățământ pentru a face viața studenților asemănătoare cu iadul. Dar, acestea au trecut, m-am bucurat de compania colegilor mei, am jucat câteva board games pe final și apoi m-am aventurat în CT, într-o noapte cețoasă, o noapte în care am avut ocazia să văd câteva vulpi, iepuri de câmp, o bufniță imensă și un șoricel alb. Vii, pentru că am văzut și destule cadavre pe drum, un lucru ce mă întristează - faptul cum omul invadează deseori casa animalelor, iar accidentele în acest caz sunt inevitabile.
Legat totuși de minimalism: singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi organizez project pan-ul - am mult prea multe cosmetice și evident, aș vrea să le termin și să mă bucur de ele până când nu expiră. Nu știu încă dacă vreau să detaliez aici progresul meu, dar îl puteți urmări pe contul destinat de Instagram.
Un alt lucru legat de minimalism - mă voi apuca serios de făcut curat în cărțile mele. Am mult prea multe - și mă refer la volumele pe care le-am citit deja. O bună parte dintre ele nu mi-au plăcut cine știe ce și având în vedere că nu e în firea mea să recitesc cărțile, acestea pur și simplu stau și-mi ocupă loc în casă. 
Conform sistemului KonMari, ar trebui să mă debarasez și de volumele necitite, dar pe care le am de mult timp pe raft. La acest capitol, nu sunt de acord cu Marie Kondo, pentru că nu văd sensul să vând/dăruiesc/donez volumele necitite, dacă mie nu mi-au servit practic la nimic. După ce le citesc, le și trimit afară din casa mea.
Tot legat de cărți, m-am gândit că ar fi timpul să-mi fac un abonament la o bibliotecă. Cumpăratul cărților, pentru mine, este o îndeletnicire ce îmi aduce mai mult pagubă dect satisfacție. Sunt o cititoare mofturoasă în ceea ce privește lectura, puține lucruri îmi plac și mă oftic destul de mult după ce termin de citit o carte ce nu mi-a plăcut, dar care m-a costat niște bani. Așa că ideea de permis la bibliotecă e destul de bine imprimată în mintea mea. O voi pune în practică la anul.
Și aici aș vrea să închei ultimul raport pentru acest an. Mai am multe de făcut, dar le voi face neapărat - doar să-mi pun în aplicare ideea de a avea un planner în care să scriu (permanent).
Ne vedem la anul, cu noi forțe și idei pentru acest proiect!

sâmbătă, 23 decembrie 2017

Planuri cu și despre cărți pentru 2018

Conform tradiției, la finele anului vă vorbesc despre ce idei am pentru lecturile pe care le voi savura din ianuarie. Am pregătit și lista cu cele mai bune cărți citite în 2017, dar și cele mai proaste, însă nu m-am decis încă dacă vor fi scrise sau în format video pe canalul meu de YouTube, nici nu pot să spun sigur când vor vedea lumina internetului. Vă țin însă la curent, așa că stați aproape de conturile mele de pe rețele de socializare (aveți lista în bara din dreapta).
V-am vorbit despre ce vreau să fac în 2016, iar acum îmi fac planul pentru 2018. Începe să-mi placă mult această tradiție a blogului și nici nu îmi dau seama cum a trecut anul atât de repede - parcă mai ieri îmi făceam planul cărturesc pentru 2017.
Și de data aceasta, îmi voi stabili un număr de cărți pe care vreau să le citesc. Desigur, o voi face pe Goodreads ca să arate bine - un număr simbolic de 100 de cărți. Am reușit în fiecare an să trec peste această limită, doar pentru că mai citeam o piesă de teatru, un volum de manga, o carte de poezie. Până la urmă, numărul nu este relevant, ci calitatea materialului citit și, automat, satisfacția pe care mi-o aduce o lectură. Ce plănuiesc:
- mi-am propus în acest an să citesc măcar zece cărți ce fac parte din literatura clasică;
- în jur de zece cărți scrise de autori români contemporani;
- să nu uit de cărțile pentru copii/piese de teatru/poezie/filozofie, pentru că îmi prinde bine;
- să particip activ în book cluburile din care fac parte și să nu mă dau la o parte de la un titlu care nu-mi sună cunoscut;
- să mai citesc non-ficțiune (o anumită carte mi-a trezit apetitul pentru acest gen);
- să citesc cât mai multe cărți de specialitate (și nu, nu manualele de la facultate);
- să citesc o carte scrisă de un autor african/australian;
- să citesc toate volumele pe care le am cumpărate și odată ce le termin, să mă debarasez de ele (acest punct face parte din proiectul meu Drumul spre minimalism).
Cam acestea sunt punctele pe care vreau să le bifez la finele anului. Dacă am reușit să-mi transform ideile în realitate sau nu, aflăm împreună la finele anului viitor. 
Voi ce v-ați propus în 2018?

sâmbătă, 16 decembrie 2017

Recenzie literară: Rămășițele zilei de Kazuo Ishiguro (1989)

Eu sunt o avidă consumatoare de cărți audio. Îmi plac nespus de mult, pentru că pot să mă relaxez, ascultând o carte, în timp ce fac altceva. Romanul Rămășițele zilei, semnat de Kazuo Ishiguro, îl aveam în format audio de foarte mult timp pe laptop și nu știam mai nimic despre acest titlu. Până când nu s-a anunțat laureatul premiului Nobel pentru literatură din acest an. Numele autorului nu mi-a zis nimic, dar din pură curiozitate m-am uitat ce titluri sunt semnate de el, ca apoi să văd dacă nu le am, cumva, prin arhivă. Și m-am bucurat când am văzut că am în folderul To Read (mă rog, To Listen to) cartea de față. În plus, era în rusă, iar pentru mine audio book-urile în rusă sunt cele mai bune - de obicei, sunt citite de actori, există intonație, voci ale personajelor, muzică, atmosferă, sunete de fundal. Inițial m-am gândit să las lectura până la anul, dar după mi-am zis că dacă tot suntem în 2017, de ce să nu citesc premiantul acum, să văd cum scrie.
Rămășițele zilei este un roman-jurnal-călătorie-introspecție, naratorul fiind domnul Stevens, un majordom bătrân ce o mare parte din viața sa a fost în serviciul lordului Darlington, o figură importantă pentru scena politică a Angliei în anii 1930. Narațiunea începe în 1950, cu trecerea a Darlington Hall din mâinile lordului, decedat cu trei ani în urmă, la un american, domnul Farraday. Noul stăpân și bătrânul majordom nu par să se înțeleagă prea bine, nu din cauza vreunui conflict, ci datorită diferențelor de mentalitate dintre un englez și un american. Farraday îi propune lui Stevens să plece într-o călătorie în interes de serviciu, iar aceasta se adeverește a fi nu doar o plecare a majordomului din casă, ci și o întoarcere în trecut, spre evenimentele importante din viața sa.
Pe tot parcursul romanului Stevens este prezent pe două planuri: pe de o parte, descrie cum decurge călătoria sa și pe de altă parte, își amintește de lucruri întâmplate în vremuri demult apuse, oamenii pe care i-a întâlnit la Darlington Hall, cât de importantă - și puțin apreciată astăzi - era munca unui majordom,  ce rol a avut el în luarea unor decizii importante din viața politică a vremii, cât de mult timp a petrecut cu domnișoara Kenton... care este, de altfel, motivul pentru care decide să accepte să plece în călătorie. 
Lectura a fost antrenantă, cu un fir narativ ușor de urmărit. Deși este un scriitor japonez, Ishiguro a reușit să creeze personaje care gândesc, acționează și au aceleași principii și moravuri ca englezii din anii 30/50. Dacă nu aș fi știut cine e autorul și aș fi întrebată despre cine cred eu că a scris Rămășițele zilei, aș spune cu siguranță un englez
Personajul principal plimbă atenția cititorului ba spre peisajele mohorâte, dar ce au un farmec specific englezesc, ba spre evenimente care au dus la semnarea unor tratate, ba spre cum era îmbrăcat sau ce făcea un mare om al vremii, ba își aduce aminte că acțiunea are loc în prezent și, împreună cu cititorul, se întorce pe un drum de țară. 
Stevens mi s-a părut simpatic, cu câteva ticuri și principii pe care eu nu le înțeleg și care în viață l-au dus în unele situații neplăcute, care puteau fi evitate. Atitudinea rece și calculată față de tot ce se întâmplă în jur atunci când el este solicitat m-a făcut să-l invidiez, dar să mă și gândesc dacă este lipsit de emoții.
Un alt personaj care mi-a atras atenția a fost domnișoara Kenton, pe care am cunoscut-o din descrierile și amintirile majordomului. Când am întâlnit-o în acțiune, nu mi s-a părut că este aceeași persoană pe care mi-am imaginat-o. 
Rămășițele zilei mi-a lăsat un gust amar, un fel de Beautiful Sadness. Este un roman trist, nu prin evenimentele care au loc, ci prin atmosfera pe care o transmite Stevens. Finalul a fost ultima picătură - pentru că m-am lovit de realitate și de viața așa cum este ea de fapt. În ultimele câteva zeci de pagini, Kazuo Ishiguro, prin intermediul personajelor sale, aduce cititorul înapoi în realitate, la lucrurile care chiar dacă nu am vrea să fie așa, se întâmplă în viața omului. Titlul este foarte sugestiv, pentru că la final capătă un sens profund și face legătura cu absolut tot ce înseamnă trecut, destin, viață și eternitate.
Romanul semnat de Ishiguro nu este o carte ușurică și înțeleg de ce mulți o consideră plictisitoare și aproape non-fiction. Mie însă mi-a plăcut, a mers de minune într-o seară ploiasă de noiembrie, căci atmosfera din carte și cea de afară au mers mână în mână, potențându-se reciproc. 
Romanul a primit premiul Booker, iar în română e tradus de cei de la Polirom. Există și o ecranizare, cu Anthony Hopkins în rolul principal, filmul a fost apreciat și a primit numeroase premii. Încă nu l-am văzut, dar sunt foarte curioasă - mai ales că mie îmi place de Hopkins ca actor și pentru că sunt sigură că imaginile vizuale ar potența atmosfera creată de carte.

joi, 14 decembrie 2017

Recenzie literară: Iubita locotenentului francez de John Fowles (1969)

Salut!
Astăzi vă vorbesc despre una dintre cărțile mele preferate, titlul care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de scriitura lui Fowles - Iubita locotenentului francez. Cine a mai citit cartea? Cum vi s-a părut?

marți, 12 decembrie 2017

Fika - un concept creat din dragoste pentru frumos

În serile reci de decembrie, atunci când încă nu e vineri, dar sufletul cere weekend, orașul Iași are de oferit activități și locuri ce se vor descoperite. Vorbind despre descoperiri, cele mai plăcute sunt acelea făcute din întâmplare, fără prea multă cercetare, fără nopți nedormite sau căutări îndelungi. Și ca de obicei, cel mai simpatic lucru la o descoperire este atunci când acel obiect a fost mereu în preajma ta, în fața ochilor tăi, dar din varii motive, nu l-ai văzut. Asta ca să citez pe cineva care mi-a zis să casc mai bine ochii la tot ceea ce mă-nconjoară, că sigur am ce vedea.
O descoperire recentă este Fika, un local care e „ascuns” în inima orașului - vizavi de Piața Unirii. Nu este mare. Nu are un logo imens, reflectorizant. Nu auzi muzica bubuind din boxe ca pentru un stadion întreg. 
Dar odată ce-i treci pragul, ești întâmpinat de aroma de cafea, atmosfera intimă și fețele zâmbitoare din spatele barului. Nu, nu acele zâmbete fixe, standard, ci a unor oameni cărora le place ceea ce fac. Care îți desenează o inimioară în latte și care îți returnează un fular pe care credeai că l-ai pierdut de-a binelea (și care acum miroase irezistibil a scorțișoară :D).
Fika, înainte de toate, este un concept - și e destul de greu să vezi că există unul diferit în multitudinea de  concepte din jur. Anul acesta împlinește un an, timp în care Fika a împrietenit băutura din boabe de cafea cu oamenii. La Fika, un expresso merge foarte bine cu o conversație tete-a-tete. Pe primul loc este comunitatea din jurul acestui concept și abia după toate celelalte.
Fika nu este o cafenea unde vei găsi un brand de cafea. Nu vei citi denumirea vreunui produs pe masă/ceașcă/perete. Nu vei fi bombardat de cuvinte pe care oricum le vezi necontenit peste tot. Atmosfera acestui local, în percepția mea, este una minimalistă - culori pastelate,  lipsa cuvintelor, mirosul subtil al unei lumânări parfumate, oameni plăcuți în jur. Nimic în plus, nimic în minus. Cu alte cuvinte, o coală de hârtie ce se vrea transformată într-o operă de artă. Un loc unde creativitatea ta, ținută în lanțuri în ziua de zi cu zi, poate să zboare cum vrea ea, singură sau alături de altele.
La Fika poți desena în voie, chiar dacă ai 45 de ani și domeniul tău de activitate nu are treabă cu arta. Aici găsești materialele necesare și ghici ce - toți pereții sunt ai tăi. La Fika poți să vii și să joci un Activity cu prietenii. Sau să-ți savurezi cafeaua în liniște, dacă vrei să fii singur, sau poți să te adâncești în lectură - raftul plin cu cărți te așteaptă să-l explorezi. Poți să vii să lucrezi la un proiect, sau să faci o prezentare, sau de ce nu - o lansare de carte. Sau o piesă de teatru. Fika e deschisă la propuneri :)
Dar, cele enumerate mai sus pot fi oferite și de alte localuri... și totuși, de ce Fika? Pentru că Fika este #nudoaropauzădecafea. Este un loc unde ești primit ca acasă, servit cu una dintre cele mai bune cafele (băute de mine), încurajat să fii tu însuți. Ba mai mult, în timpul săptămânii poți avea parte de #altfeldeseri, așa că o seară de luni poate deveni cu ușurință mai plăcută decât una de vineri. 
Pentru mine, #altfeldeseri a însemnat degustare de vin, ronțăit grisine de la Bisou brasserie, alintat papile gustative cu trei feluri de mâncare marca Soft & Grace, toate astea într-o atmosferă caldă, parfumată de lumânările de la Flair Scent

Și toate astea nu sunt doar niște denumiri, ci povești care s-au descoperit în fața mea în acele seri. Istoria bogată a vinului și rolul său pentru omenire. 
Povestea de succes a unor ieșeni care și-au dorit o brutărie în care să facă pâine ca pe vremuri. Dorința devenită realitate a unui tânăr de a-și transforma bucătăria în atelier.
 Pasiunea unei tinere pentru artizanat și recipiente deosebite pentru lumânări. Acestea sunt niște povești în spatele cărora sunt oameni ce au reușit să le transforme în realitate, indiferent de obstacole. Povești ce te inspiră și te motivează să încercă și tu, să-ți depășești limita, să faci ceea ce-ți place, să-ți creezi propria poveste.
Așa că data viitoare când ești în oraș și vrei o pauză, un moment doar al tău, sau ți se face poftă de cafea la birou sau o ieșire cu prietenii într-o miercuri, Fika este aici, în inima Iașului, pentru a te primi la o ceașcă fierbinte de cafea, o poveste frumoasă de depănat și îndemnul de a fi tu însuți.

sâmbătă, 9 decembrie 2017

Recenzie literară: Tema pentru acasă de Nicolae Dabija (2009)

De Tema pentru acasă m-am apucat vara aceasta, când eram în vacanță. Cum una dintre rezoluțiile anului 2017 era să citesc cât mai multe cărți semnate de autori români, scrise nu acum șapte mii de ani, ci recent, am zis să lecturez și volumul de față. Coperta celei de-a doua ediții este frumoasă, se îmbină de minune cu titlul, atrage atenția și astfel, cartea se cere răsfoită.
Tema pentru acasă este o poveste de dragoste ce înflorește într-o perioadă dificilă pentru omenire. Mihai Ulmu, învățător în școala din Poiana, este arestat de către soldații sovietici. După arest, acesta este judecat și trimis în Siberia în lagărele de concentrare. Una dintre elevele sale, Maria Răzeșu, este îndrăgostită de Mihai și decide să plece în Rusia și să-l găsească.
Ideea în sine este frumoasă, romantică și ar fi putut fi exploatată în mii de moduri. Dar odată cu înaintarea în acțiune, nu m-am putut abține din a strâmba din nas. Tema pentru acasă este o carte ce a ajuns foarte reprede în topul cărților proaste citite în acest an. Mai jos voi enumera ce exact nu mi-a plăcut și de ce, așa că dacă nu vreți spoilere, opriți-vă aici. 
Mihai Ulmu își întreabă  elevii ce este dragostea, la care aceștia răspund de bună voie, imediat, în discursuri lungi, care par să fie rupte din revistă. În primul rând, niciun adolescent nu ar sări imediat să-i spună profului (mai ales de față cu colegii) ce este dragostea, dar să o și descrie în fraze lungi. O pagină și ceva am citit efectiv părereile unor abonați la vreo revistă, care au scris câte un eseu pe seama unei întrebări din numărul precedent - evident, sub masca anonimatului. Aceasta mi-a fost impresia.
Tot în acest timp profesorul se gândește că el nu-și cunoaște deloc elevii și că aceștia arată toți la fel pentru el, dar o clipă mai târziu afirmă că toți acești copii i-au devenit prieteni, la o distanță de câteva propoziții.
Când vin soldații peste Ulmu și îl arestează, acesta îi roagă să nu-l încătușeze, la care unul dintre soldați sare bucuros și-i zice că înțelege, că a fost și el profesor, așa că Mihai se duce neîncătușat la mașină. Asta după ce naratorul afirmă sus și tare că militarii ruși sunt cruzi, răi, violenți, că așa e natura lor. Dar, cumva, soldatul care deschide ușa cu piciorul și dă jos portretul lui Eminescu pentru a-l agăța pe cel al conducătorului nu face parte din categoria descrisă mai sus. Înainte de a ieși pe ușă, Mihai le dă o temă pentru acasă copiilor - „A fi om e o artă sau un destin?”.
În celula provizorie, Mihai Ulmu citește inscripțiile scrijelite pe pereți de cei ce au fost aici înaintea lui. Brusc îl vizitează muza și tânărul vrea și el să-și lase urma pe acești pereți, dar nu are cu ce. Autorul în schimb e ingenios: îl face pe Mihai să-și smulgă cu unghiile un cui din pantof și să zgârâie cu acesta peretele. Cum poți smulge doar cu unghiile un cui bine bătut în talpa pantofului pe mine mă depășește, dar aparent e un lucru pe care alții ( Ulmu, adică) îl fac cu ușurință.
Povestea continuă din perspectiva Mariei, fata frumoasă, mândră și deșteaptă din sat. Odată ce marea ei iubire este arestată și deportată, fata își ia lumea în cap și pleacă la drum ca să ajungă în Siberia. Cum a reușit să călătorească o distanță atât de mare, dar mai ales în vremuri atât de tulburi, fără a fi oprită, jefuită, bătută, arestată, etc., mă depășește. Într-un capitol fata ajunge din sătucul Poiana din Basarabia până în Siberia, un drum care pare să fie lipsit de griji și de pericol. Fata, cel puțin, nu este înfricoșată sau intimidată absolut de nimic. 
Ajunge în Siberia și află în ce lagăr e închis Mihai, unde se angajează ca bucătăreasă și în scurt timp îl ajută pe Mihai să fugă. Mihai, între timp, își petrece zilele stând de vorbă cu Osip Mandelstam (care nu știu ce caută în această carte, alături de alte nume invocate ale unor personalități ale vremii) și se gândește cât de lipsit de imaginație este Kudreavțev, cel care stă la conducerea lagărului. Imediat în următoarea propoziție descrie cele nșpe moduri în care Kudreavțev își bate joc de ei, punându-i la munci grele sau făcându-i să se comporte ca niște animale. Același Kudreavțev, când face cunoștință cu Maria, se miră de numele acesteia și zice cât de frumos e. Asta în condițiile în care Maria este unul dintre cele mai răspândite nume pe planeta asta...
A doua zi după fugă, cei doi se văd unul pe celălalt în inima pădurii, Mihai este uimit că salvatorul său e eleva aceasta (nu Osip), pe care nu a observat-o niciodată. După ce Maria îi spune cât de mult îl iubește și că ei doi sunt sortiți unul pentru celălalt, brusc lui Mihai i se deschid ochii și realizează că femeia aceasta înseamnă totul pentru el. Ă... poftim?
Îndrăgostiții sunt prinși și de data aceasta, Ulmu este adus în lagărul de unde fugise, iar Maria e trimisă în lagărul pentru femei. Printre scrisori Mihai află că ea este însărcinată și că urmează să aibă un copil, iar pentru a-l aduce pe lume, Maria mai fuge o dată, ca acesta să fie liber - și așa se naște Mircea, din a cărui perspectivă, de fapt, începe cartea.
Mircea este luat de la sânul mamei sale și trimis în lagărul-creșă, unde copii încep să moară pe capete din cauza unei boli infecto-contagioase, dar printr-un miracol, acest băiat, deși mic și firav, rezistă. Maria află despre acel copil, e sigură că este al ei și reușește să fugă din lagărul unde era ea (primind niște gloanțe în spate când ieșea pe poartă). Se strecoară la copilul său, îl îngrijește și moare lângă acesta, dar Mircea se însănătoșește peste noapte (la propriu) și mai târziu este trimis la o școală-orfelinat cu alți copii ai războiului. 
După ce este eliberat, Mihai Ulmu se duce la acest orfelinat, își găsește copilul și împreună se duc în Poiana, unde-i întâlnește pe foștii săi elevi, adulți deja, care îi spun că și-au făcut tema pentru acasă (cea de acum treisprezece ani). 
Ceea ce m-a supărat cel mai mult la acest roman a fost faptul că avea atât de mult potențial și că până la urmă, s-a adeverit a fi o carte care m-a enervat la fiecare pas. Personajele nu mi s-au părut credibile, nici cele principale, nici personajele de pe planul secund. Mihai este visător și nu știe ce este cu el. Maria este ridicată la rang de sfântă. Umblă prin lagăr și le zâmbește tuturor, indiferent de câtă durere sau lipsuri sunt în jur. În text apar cuvinte care nu există în dex. Poate sunt regionalisme, poate că în a doua ediție acestea au fost explicate în note de subsol. Cert este că eu habar nu aveam ce înseamnă sau despre ce se vorbește, încă un lucru enervant. Multele contraziceri ale naratorului sau între acțiune și dialoguri. 
Am închis ușurată cartea când am terminat-o. Mi-a dat o mare durere de cap, dar m-a și amuzat foarte mult faptul că ultimele aprox. 40 (!) de pagini erau pline de recenzii ale cărții, scrise de diferiți oameni, din diferite domenii. Mi se pare cam deplasat ca așa ceva să se regăsească la sfârșitul unei cărți, chiar dezgustător. Revoltătoare mi s-a părut descrierea cărții pe Goodreads - unde se regăsește această frază - ”apropiat de profunzimea ideatică a unor autori precum Dostoievski, Borges sau Bulgakov,” - pentru că sub nicio formă cartea respectivă nu are cum să se apropie de ce au scris cei trei scriitori menționați. Este o insultă la adresa scrierilor lui Dostoievki sau Bulgakov să fie plasați la același nivel cu romanul de față.
Din curiozitate, am mai citit o carte semnată de autor - mai bine zis, un volum de poezii. Se numește Zugravul anonim și este un volum frumos, cu versuri ce impresionează. Are un aer de melancolie și tinerețe volumul și ca idee, eu cred că Nicolae Dabija este un poet foarte bun, dar a cărui romane nu se ridică la același nivel cu volumele de poezii.
În concluzie, Tema pentru acasă a fost o carte proastă, plină de contradicții și personaje care nu aveau un dram de personalitate. Nu știu de ce este atât de apreciată, pentru că nu merită.

joi, 7 decembrie 2017

Recenzie literară: Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu (2003)

Salutare!
Nu știu dacă am mai vorbit despre o carte românească, dar astăzi vreau să vă povestesc despre un volum care mie mi-a plăcut foarte mult. Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu este o carte ce m-a amuzat, m-a întristat, mi-a spus multe lucruri noi și m-a făcut să-mi doresc să pășesc pe străzile capitalei noastre de altă dată. Voi ați citit-o?

marți, 5 decembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 13

Salutare!
Drumul spre minimalism a intrat în iarnă, dar acest lucru nu mă împiedică să continui să caut cum să ajung la țelurile propuse.
Săptămâna trecută, în minivacanță, am stat acasă, pentru că asta îmi doream de ceva timp. Ieșind aproape zilnic, ba la facultate, ba cu altă treabă în oraș, o seară liniștită acasă, fără griji, teme sau ore matinale de trezire, era o necesitate. Așa că m-am cuibărit în fotoliul meu, am luat broderia în mână și m-am relaxat, ascultând o carte audio (despre care voi scrie în curând).
Vineri m-am trezit cu gândul că vreau să fac curățenie în dulapurile din bucătărie. Rezultatul a fost că am rearanjat lucrurile, am aruncat produse ce au expirat sau pe care nu le voi mai folosi vreodată, am reorganizat ce aveam pe rafturi. Sunt foarte mulțumită de rezultat și această activitate mi-a dat o stare de bine și de satisfacție, am simțit că am făcut ceva util pentru ziua respectivă. 
Cred că am menționat în postarea anterioară că mă bate gândul să încep să renunț, încet încet, la produse de îngrijire din comerț și să-mi îndrept atenția spre acele produse bio, naturale, făcute din ingrediente cât mai puține. E doar un gând, dar am achiziționat deja câteva lucruri și momentan le testez. 
De câteva săptămâni mi-am propus să mănânc măcar un fruct pe zi, indiferent de care. Și mi-am dat seama că eu nu prea mănânc fructe sau pur și simplu, nu prea mănânc pe parcursul zilei, iar acest lucru sigur are ceva de zis în felul în care arată părul meu și tenul, de care nu sunt mulțumită absolut deloc de câteva luni încoace. E cam devreme să spun ceva, cel mai probabil e efectul Placebo, dar mă simt mai bine de când mânănc fructe și starea părului meu s-a îmbunătățit. Dar pentru că activitatea asta a mea durează de aproximativ două săptămâni, e cam devreme să dau verdictul. 
Regula mea de dacă poți să faci un lucru în mai puțin de 5 minute, fă-o acum a devenit o obișnuință. Încă mai strâmb din nas dacă trec pe lângă chiuvetă și nu am chef să spăl două farfurii, dar totuși o fac, pentru că mai târziu tot ar trebui să fac lucrul acesta și poate ar dura chiar mai mult, dacă pe acele farfurii s-ar usca resturile de mâncare. La fel e în oricare altă activitate ce durează nu mai mult de 5 minute - mă forțez să o fac, ca după să nu-i duc grija.
Deși mi-a displăcut mult - și încă îmi displace - ideea de a învăța din timp pentru niște teste sau examene inutile, asta am făcut în weekend. Încep colocviile pentru mine, apoi sesiunea, și e cazul să-mi intru în ritm, ceea ce devine din ce în ce mai greu, având în vedere că de vreo trei semestre încoace urăsc facultatea și foarte multe lucruri ce țin de ea.  Dar partea bună este că există deja o obișnuință, îmi cunosc ritmul și stilul de învățare și îmi sunt cunoscute așteptările pe care le au cadrele didactice, iar notele nu au avut niciodată nicio semnificație pentru mine. 
Cam asta a fost viața mea în săptămâna 13 de Minimalism Journey. Voi ce ați făcut?

sâmbătă, 2 decembrie 2017

Recenzie literară: Sapiens. Scurtă istorie a omenirii de Yuval Noah Harari (2011)

De Sapiens. Scurtă istorie a omenirii m-am apucat doar pentru că a fost nominalizată drept cartea trimestrială de non ficțiune în cadrul unui book club din care fac parte. În mod normal nu citesc non ficțiune, dar mi-a prins bine de tot să citesc acest volum semnat de Yuval Noah Harari, care mi-a deschis pofta pentru acest gen de literatură. Așa că dacă aveți recomandări, scrieți-mi mai jos :)
Așa cum spune și titlul, Sapiens este despre oameni sau mai exact, despre cum Homo sapiens a ajuns în vârful piramidei, reușind să-și transmită gena mai departe, întrecând alte specii de hominide mai puternice, mai mari și mai pregătite pentru a înfrunta viața deloc ușoară și confortabilă a Pământului preistoric.
Vocea naratorului este foarte plăcută și explică într-un mod accesibil despre cum au dispărut anumite specii de animale, cum s-a descoperit focul sau cum s-a trecut de la politeism la monoteism; cum au ajuns strămoșii noștri nomazi să se stabilească într-un singur loc sau cum trocul a devenit, cu timpul, afacere. 
Informațiile oferite în carte sunt prezentate într-un mod accesibil și interactiv - pe tot parcursul cărții am avut impresia că mă uit la un documentar făcut de NatGeo. Scrisul se îmbină armonios cu pozele sau imaginile care vin în ajutorul cititorului. Harari explică unele lucruri pe care nu le înveți la școală nici la ora de istorie, nici la cea de biologie sau geografie într-un mod care te face interesat de subiect.
Deoarece citesc multă ficțiune, această carte a fost binevenită în rotația dintre cărțile lecturate la acel moment. Am lungit destul de mult lectura, pentru a nu-mi pierde avântul și pentru a asimila informațiile dintre pagini. 
Deși am citit cartea în engleză, am văzut că este tradusă în română și o puteți găsi la editura Polirom, deși am citit multe opinii pe internet cum că traducerea ar avea anumite lacune sau că unele lucruri din original nu se găsesc și în varianta în română. Nu am făcut o comparație, așa că nu am o opinie în ceea ce privește aceste afirmații.
Cred că Sapiens ar fi o carte potrivită pentru a fi făcută cadou indiferent de vârstă. Atât un adult cât și un copil pasionat de istorie ar găsi multe lucruri interesante în aceste pagini. Pentru mine, e una dintre cărțile preferate ale anului (despre acestea vă voi vorbi la timpul potrivit pe canalul meu de YouTube), iar dacă nu v-am convins, vă invit să răsfoiți volumul într-o librărie, să vedeți dacă vă captează atenția :)
Cine a mai citit cartea? Cum vi s-a părut?

joi, 30 noiembrie 2017

Recenzie literară: Frații Karamazov de Fiodor Dostoievski (1880)

Salut!
Dacă tot sunem în mini-vacanță, am zis să vă povestesc despre o carte-cărămidă, care în ciuda numărului mare de pagini pe care le are, m-a captivat și parcă s-a citit singură. Romanul lui F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, este o lectură antrenantă și plină de dialoguri ce te fac să nu observi cum trece timpul.
Ați citit cartea? Cum vi s-a părut?

marți, 28 noiembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 12

Salut!
A devenit o obișnuință pentru mine ca în fiecare marți să scriu despre ce am făcut săptămâna trecută în cadrul proiectului Drumul spre minimalism. Obișnuința aceasta mă ajută să merg mai departe atunci când nu am niciun chef de a face ceva.
În sfârșit, am donat cușca hamsterilor și tot ce mai aveam - rumeguș, nisip, mâncare, jucării. În momentul de față, de apartamentul rozătoarelor se bucură doi hamsteri pitici, abandonați și adoptați de către o colegă. Sunt niște scumpi și sper că le place noua lor căsuță. Știu că am lungit treaba cu donatul cuștii vreo câteva săptămâni, iar vederea acesteia goală mă întrista. Acum nu o mai am în vizor și parcă lipsa lui madam Pudding nu este la fel de apăsătoare... 
Noii locatari :)
Tot în săptămâna ce a trecut m-am mai uitat o dată prin hainele mele și momentan sunt mulțumită de ceea ce am. Nu m-am băgat în hainele de vară, dar voi face și asta după Crăciun încolo. Am umblat și prin raftul cu șosete, de unde am pescuit perechi ce-mi plac mult și pe care le-aș mai purta, dar s-au tocit foarte mult la nivelul călcâiului și e deranjant. Încă un motiv să-mi iau șosete noi :)
Am început să-mi fac lista cu ce produse legate de beauty vreau să dau gata în anul care vine - dar despre asta voi vorbi mai pe-ndelete atunci când fac inventarul.Vreau să minimizez pe cât de mult posibil trusa mea de makeup & skincare, astfel încât să folosesc fiecare produs cu drag. 
Mi s-a pus pata pe produse de îngrijire și machiaj cruelty-free și bio. Ideal, aș vrea să termin ceea ce am și treptat să înlocuiesc produsele non cruelty free. Nu știu în ce măsură voi reuși, dar țineți-mi pumnii :)
Și cam asta e. Ce ați mai făcut în penultima săptămână din noiembrie?

joi, 23 noiembrie 2017

Recenzie literară: Fata cu portocale de Jostein Gaarder (2003)

Salutare!
Astăzi vorbesc despre Fata cu portocale a lui Jostein Gaarder - o lectură plăcută, ușoară și care te duce cu gândul la, evident, portocale. Ați citit cartea? Cum vi s-a părut?

marți, 21 noiembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 11

Salut!
Săptămâna aceasta în drumul spre minimalism au avut loc câteva evenimente mici, dar care înseamnă mult.
Am decis să mai fac o dată curățenie printre produsele mele de machiaj și mi-am dat seama că sunt câteva farduri pe care nu le plăceam deloc, dar totuși mă forțam să le termin. Acum că am scăpat de ele, îmi simt inima ușoară și mă bucur de produsele pe care le am și pe care chiar le folosesc cu drag.
Am dat la o parte și câteva haine, încă nu le-am pus în grămăjoara cu lucruri de dăruit, să văd dacă le duc dorul. Ieri dimineața m-am trezit și m-am enervat un pic pentru că voiam să port o haină și nu aveam cu ce să o combin - semn clar că garderoba mea mai are un drum lung de parcurs până când toate piesele se vor îmbina între ele. 
Am găsit și câteva abțibilduri pentru unghii pe care fizic nu am cum să le folosesc - am foarte multe și de acea le-am dăruit cuiva care sigur se va bucura de ele. 
Mă gândesc serios să încerc produse naturale pentru îngrijire - ceva hand made și produs la noi în țară. Am dat o comandă, să văd când vine și cum ne înțelegem. Desigur, vă țin la curent cu toate detaliile.
Ce ați făcut săptămâna ce a trecut?

sâmbătă, 18 noiembrie 2017

Recenzie literară: Femeia nisipurilor de Kōbō Abe (1962)

Niki Jumpei, un bărbat pasionat de studiul insectelor, pleacă într-o excursie, din care nu se mai întoarce niciodată. Pierzând ultimul autobuz spre civilizație, acesta se trezește într-un sat de pe malul mării, pierdut în nisipuri, unde îi este oferit un loc de dormit până a doua zi. Locul acesta este casa unei femei tinere și ciudate, săpată în nisip. A doua zi, Niki Jumpei descoperă că scara ce ducea la suprafață a dispărut, iar locuitorii acestui sat ciudat au alte planuri în ceea ce-l privește pe noul venit.
Femeia nisipurilor este un volum pe care l-am ales datorită titlului și a faptului că autorul este japonez. Literatura niponă este plină de mister, ciudățenii și cruzime, așa că luând cartea în mâini știam cam la ce să mă aștept. Dar, ca de obicei, am fost surprinsă de impactul pe care l-a avut lectura asupra mea.
Atmosfera din carte îți dă de înțeles că nu există nicio scăpare. Că oricât de logic nu ai lua lucrurile și oricât de mult nu ți-ai da silința, ajungi mereu în același loc, în aceeași situație. Lectura m-a aruncat dintr-o stare în alta, ba țineam strâns pumnii pentru Jumpei, ba mă întrebam de ce oamenii gândesc și acționează așa cum o fac. Acțiunea se petrece în ritm alert, iar relațiile care se leagă între personaje au loc în condiții greu de înțeles. Și, desigur, nu lipsește descrierea detaliată a unor aspecte ce conferă romanului integritate și o atmosferă sumbră, apăsătoare. 
Finalul mi-a plăcut, dar mi-a lăsat un gust amar. Starea pe care mi-a dat-o lectura acestei cărți seamănă mult cu cea pe care am avut-o citind Colecționarul de John Fowles - una dintre cele mai deranjante opere pe care le-am citit vreodată. Acele senzații de neputință, ură și disperare, canalizate împortiva unui personaj, a celor din jur, a naratorului însuși... astea sunt cărțile pentru care merită să pierzi nopți și nervi și încrederea într-un viitor luminos. 
Dacă mintea vă stă la un triller bun, bine scris și bine închegat, romanul lui Abe s-ar putea să fie ceea ce căutați. Și dacă l-ați citit, ce impresii v-a creat? Cum vi s-a părut lectura?

joi, 16 noiembrie 2017

Recenzie literară: Doctor Zhivago de Boris Pasternak (1957)

Salutare!
Cartea din săptămâna aceasta este Doctor Zhivago de Boris Pasternak - un volum stufos, în care suferința umană este descrisă în cele mai potrivite cuvinte, iar acțiunea absoarbe cititorul, astfel încât la final, te simți sleit de puteri. Ai citit cartea? Ce impresii ți-a lăsat?

marți, 14 noiembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 10

Avântul pe care l-am avut la început pentru Drumul spre minimalism a cam început să se evapore, poate pentru că nu pun accent foarte mult pe declutter în ultima vreme, sau poate pentru că pur și simplu sunt prinsă cu alte lucruri...
Mi-e dor de hamsterul meu. Parcă e prea liniște, lipsește acel sunet de fundal a unor lăbuțe ce sapă în rumeguș sau în bolul cu mâncare. Încă nu am donat cușca - mă voi ocupa săptămâna aceasta de ea. 
Am citit undeva că o chestiune pe care o poți face în 5 minute trebuie să o faci imediat și să nu o lași pe mai târziu. Am încercat să fac asta. Să nu amân să spăl o farfurie sau să nu las încălțămintea murdară de noroi să stea așa până seara. Și chiar dacă e mai greu primele dăți, observ o îmbunătățire în ordinea activităților zilnice și cât timp îmi ia să fac un lucru sau altul. Când eram mică și îmi zicea bunica să fac ceva acum, nu să las pe mai târziu, mă revoltam și nu o ascultam. Dar acum, când am început să fac exact ceea ce mi-a zis ea (fără a formula regula de 5 minute), îmi dau seama că acest mic detaliu introdus în rutina mea îmi aduce satisfacție și timp în plus.
În cartea Magia ordinii, la capitolul cărți, Marie Kondo zice că trebuie să te debarasezi de cărțile pe care le ai și pe care nu le-ai atins de ani buni - inclusiv acele volume care sunt noi-nouțe, dar tot nu ai apucat să le citești. Mi se pare o risipă mare de bani să arunci cărți noi și necitite, așa că m-am ambiționat și peste cele 5 sau 6 lecturi curente, am început să citesc și un volum cumpărat la Bookfest ce a avut loc la începutul lui octombrie, în cadrul FILIT. Eu nu sunt genul care să țină la cărți (poate doar câteva volume), așa că mi-am propus să vând tot ce citesc. Desigur, financiar tot ies pe minus, dar prefer să fac un ban dintr-o carte decât să o las să prindă praf și să nu mă mai ating niciodată de ea. 
M-am cam lăsat de project pan în ultima vreme, așa că mi-am zis că e timpul să îl reiau. Am ales cinci produse de care vreau să scap până la finele anului și cred că voi reuși. În materie de cosmetică, începe să-mi placă foarte mult faptul că am o colecție care se tot micșorează, așa că nu trebuie să stau dimineața să ghicesc în stele ce fard vreau să port azi sau ce parfum e pe aceeași lungime de undă cu dispoziția mea.
Drumul spre minimalism s-a transformat de curând într-un fel de life update, dar mie îmi place această întorsătură. Dacă tot sunt la acest capitol, poate sunteți curioși să vedeți ce am făcut joia trecută, pentru că acel eveniment a fost mai proeminent săptămâna ce a trecut. În rest, aceeași placă - facultatea, pe care încep să o displac nespus de mult, orele de practică ce îmi sunt de mare folos și scrisul - m-am ambiționat să lucrez serios la cartea mea fantasy, așa că sper ca până la finele anului să o termin (asta dacă nu se schimbă schema pe baza căreia construiesc acțiunea). Cea mai mare bătaie de cap îmi dă dialogul, căci nu știu cum anume să-l fac ca să nu sune forțat și artificial, dar lucrez și la partea asta. Cel mai greu este să scriu propriu-zis, dar mi-am propus să scriu nu mai puțin de 2000 de cuvinte pe zi - și în cazul meu, metoda aceasta funcționează. Mă las dusă de val și când mă uit la numărul de cuvinte, văd că am întrecut norma pentru acea zi, ceea ce este motivant și îmbucurător pentru mine.
Astea au fost activitățile pentru săptămâna 10. Voi ce ați mai făcut?

duminică, 12 noiembrie 2017

Bistro MOO - cele mai bune paste din oraș!

La finele săptămânii am postat câteva poze pe Insta și pagina de FB, unde vă spuneam că am băut un pahar de rose la Bistro MOO și că voi dezvălui misterul din spatele paharului... cuvântul-cheie: pasta :)
MOO este unul dintre localurile pe care le frecventez de obicei când am drum pe la Palas. De când s-a deschis, mi-a captat inimioara cu înghețata lor și turnul de frișcă din cappuccino-ul vienez. S-a întâmplat să am o perioadă în care să nu mai trec perin inima Iașului și recent am ajuns din nou la MOO, ca să văd că localul s-a transformat. Este mult mai spațios acum și sistemul de iluminare e preferatul meu - multă lumină, dar fără a deveni deranjantă, ce oferă o atmosferă intimă și te face să te simți ca acasă.
Am mâncat un burger și mi-am văzut de drum, ca pe la începutul lunii curente să văd că localul organizează, pentru bloggerii din Iași, un meeting ceva mai non conformist, ce a avut loc joia aceasta.
Ce am făcut la acest meeting? În primul rând, am cunoscut mulți oameni noi, despre care știam doar din perspectiva blogului. Mi-a făcut plăcere să le cunosc pe Andreea Ignat și Dariana Pintilii, dar să le revăd și pe Anamaria Ghiban și Elisa Podaru. Am cunoscut și alte persoane, dar timpul fiind atât de puțin (și pastele atât de fascinante), nu am reușit să socializez prea mult... dar având în vedere că mai urmează niște evenimente faine în oraș (stay tunned), voi avea ocazia.
Și să revin la paste. Bistro MOO este un local unde până recent găseai cea mai bună înghețată din oraș, dar după renovare a avut loc o schimbare în bucătăria acestuia - pe lângă dulciuri, la MOO poți lua micul dejun, prânzul și cina, fie că este vorba de o dimineață de duminică, o întâlnire de afaceri sau o ieșire în oraș cu prietenii. Atmosfera localului te invită să-i treci pragul, indiferent de timp sau de ocazie. 
Noul meniu conține de toate, dar accentul este pus pe paste, despre care am avut ocazia să aflu că sunt făcute chiar aici - am văzut procesul și tare mi-a plăcut mașinăria care dintr-o compoziție creează paste de toate formele și culorile. 
Nu puteam să continuăm seara fără să gustăm din bucătăria noului MOO, așa că eu personal am început cu o supă-cremă de ciuperci, ca să continui cu paste, despre care pot să spun că aveau o denumire lungă, în italiană, așa că i-am zis chelneriței că vreau pastele de pe poziția 2 din meniu :)) 
Când le-a adus, a început să-mi plouă în gură instant. Deși porția pare mică, vă asigur că eu nu am reușit să o termin. Pastele sunt foarte consistente, sosul din trei (?) feluri de brânză și nuci este delicios, așa că dacă vă tentează acest fel de paste îl găsiți la Bistro MOO. 
Celelalte farfurii cu paste arătau la fel de bine, iar vecina mea de la masă mi-a zis că nu a mai mâncat paste cu creveți atât de buni (și mari!) de nu știe când. Atunci când vă vine pofta de paste, eu  recomand să mergeți la Bistro MOO. Prețurile sunt potrivite, deservirea rapidă, iar mergând în acest local ajutați economia locală. Cum?
Am aflat că MOO, care acum are peste 25 de locații deschise și peste 160 de angajați, se aprovizionează de la producătorii locali, ceea ce mi se pare extraordinar. Practic, materia primă nu parcurge sute de km, ci ajunge repede și drumul de la furcă la furculiță este mult mai ușor de monitorizat (un detaliu de interes profesional pentru mine). Iar faptul că un bistro (până recent gelaterie) ajută producătorul din zonă să crească mi se pare un gest frumos și care, cu siguranță, nu este chiar atât de ușor de implementat. 
După paste a venit vremea desertului, pe care majoritatea l-am luat la pachet. Ca să nu credeți că MOO s-a transformat strict în bistro, să știți că și-au păstrat meniul de dulciuri și mai mult, au scos două feluri noi de eclere - eclerul cu fistic și eclerul cu nuci. Eu l-am gustat pe cel din urmă și a fost foarte bun, cu un pronunțat gust de nuci - așa cum mi-l imaginam. Ar fi fost cazul să-i fac și o poză, dar am uitat complet de asta atunci când am desfăcut ambalajul, dar dacă sunteți curioși cum e, știți unde-l găsiți.
Blogmeet-ul a fost pentru mine o experiență frumoasă și am avut ocazia să văd localul meu preferat dintr-o altă perspectivă, din spatele barului (și mai nou, a bucătăriei), să mănânc paste delicioase și să mă întâlnesc cu bloggerii din Iași, o comunitate pe care vreau să o cunosc în afara internetului.
Elanul pofticios Moo vă așteaptă!
Așa că dacă vi se face poftă de paste, e musai să le încercați pe cele din meniul Bistro MOO - și să nu uitați de eclerul cu nucă - sau fistic :).

joi, 9 noiembrie 2017

Recenzie literară: Hoțul de cărți de Markus Zusak (2005)

Hello!
Săptămâna aceasta vă împărtășesc părerea mea despre Hoțul de cărți, o carte ce a fost foarte populară  acum câțiva ani și continuă să bucure cititorii din toată lumea. A fost făcută și o ecranizare, iar părerea mea despre carte vs. film o găsiți în clipul aferent. Vizionare plăcută!

marți, 7 noiembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 9

Raportul din această săptămână din Drumul spre minimalism e aici. 
Voi începe cu o veste tristă pentru mine, și anume faptul că vineri ticăitoarea lui Pudding s-a oprit. Am scris despre Charlotte, soră-sa, care a plecat acum un an și ceva.
Mă așteptam ca Pudding să fie cea care pleacă prima, dar a ajuns la veritabila vârstă de 2 ani și 8 luni. A trecut și printr-o operație de îndepărtare a unei tumori, a călătorit mult, a ros tot ce se poate roade într-o cușcă. Dar mi-a fost dragă și nici acum nu mă pot obișnui cu liniște din casă. Cu faptul că nu se mai aud în fundal niște lăbuțe mici ce sapă în rumeguș și plastic de parcă vor să ajungă până-n China. Dimineața mă trezesc și, din reflex, mă îndrept spre locul în care țineam cușca, ca să hrănesc băbuța. Dar băbuța nu mai este și mă întorc la jumătatea drumului. Iar imaginea cuștii goale, a jucăriilor și a cutiei cu mâncare neatinsă e dezolantă... Tot ce sper este că viața ei a fost îndestulătoare și fericită și că i-am oferit tot ce se putea oferi mai bun unui ghemotoc mic de nervuri.
Nu îmi doresc un alt animăluț, nu acum. Mi s-a zis să îmi iau alt hamster, dar eu nu vreau; nu va mai fi un alt hamster care să se uite la fel de urât la mine cum făcea Pudding când o deranjam pentru a-i da ceva de mâncare...
Cușca și toate atributele urmează să fie donate. Sunt sigură că cineva ar avea mai mare nevoie de ele decât am eu acum. Imaginea acestei căsuțe goale mă deprimă...
Alte noutăți pentru săptămâna trecută nu prea am; după o curățenie sumară în dulap, am mai îndepărtat două articole ce nu mai sunt pe placul meu și pe care nu-mi vine să le port. Vor ajunge la cineva care se va bucura mai mult decât mine de ele. Cam atât...

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Recenzie literară: Povestea lui Genji de Murasaki Shikibu (1008)

Povestea lui Genji (Genji Monogatari) este un titlu ce mi-a stârnit interesul în adolescență, atunci când în loc să-mi fac temele la informatică citeam manga. Nu aveam cum să nu aud despre prințul Genji, cel mai frumos, deștept, sensibil și extraordinar bărbat ce a trăit vreodată (și nobil, pe deasupra!), doar că în acea perioadă romanul nu a fost tradus în română, așa că am lăsat-o pentru mai târziu.
Pe la începutul anului mi-am amintit de titlu și mi-am zis să-l caut, să văd dacă am cum să obțin un volum - în engleză, rusă, română, nu conta; spre norocul meu, am găsit toată lucrarea pe internet, la liber - pe site-ul acesta. Există opțiunea de a descărca textul, eu asta am făcut și m-am delectat cu lecturarea acestuia până recent - am terminat volumul la începutul lunii.
Povestea prințului Genji a fost scrisă de Murasaki Shikibu, o doamnă de onoare de la palatul imperial nipon din perioada Heian (794-1185). Romanul este considerat ca fiind prima lucrare din istorie de acest fel - un roman complex, social, psihologic și nu în ultimul rând, un clasic al literaturii japoneze. În Povestea lui Genji este arătată viața nobilului din acea perioadă, evenimentele ce au avut loc în Japonia de atunci, intrigile și relațiile complexe între locuitorii palatului imperial. În centrul tuturor evenimentelor este prințul Genji, căruia i se mai zice cel strălucitor - un copil ilegitim al imperatorului Kiritsubo, care, din motive politice, este înlăturat din pătura socială din care face parte și este cunoscut drept un om de rând. Pe ce se axează povestea însă nu este doar urcarea lui Genji pe scara socială, ci și viața sa amoroasă - complicată și plină de mistere. Prințul este o fire romantică și neliniștită, iar toate aventurile sale - cu femei de vază sau mai puțin - se termină într-o notă melancolică. 
Genji Monogatari este un roman care trebuie citit lent; multitudinea de nume, ranguri ale unor persoane sus-puse, dar și evenimentele ce se petrec ba într-o regiune, ba în alta, pot bulversa cu ușurință. Anul acesta cartea a fost tradusă și la noi, la editura Polirom, însă eu nu am răsfoit volumul și nu știu cum arată textul în limba română. În engleză, textul e destul de aglomerat de nume proprii.
Povestea este interesantă și nu prea; pe alocuri, acțiunea se desfășoară într-un ritm alert, pe alocuri - doar frânturi din gândurile unor personaje, destul de multe pasaje descriptive în ceea ce privește înfățișarea și îmbrăcămintea personajelor, dar mai ales, ce semnifică culoarea unui kimono și ce efect are asupra bărbaților sau ce, mai exact, semnifică modelul floral. Aceste pasaje mi-au plăcut - ca cititor, m-au informat cu privire la ce reguli existau la curtea imeprială, dar și cum nobilii își exprimau gândurile printr-o bucată de material. Mi-au plăcut și versurile care apăreau pe ici, pe colo în conversațiile sau corespondența dintre mai multe personaje - o abordare a limbajului pe care nu am mai întâlnit-o într-o altă carte.
Ultima treime din roman mi-a plăcut cel mai puțin - s-au schimbat personajele principale și chiar dacă acțiunea a devenit mai alertă și pasajele descriptive s-au împuținat, nu am fost prinsă de povestea personajelor și nici de finalul, oarecum abrupt, al cărții.
Mi-a plăcut mult de personajul-narator, dar și de Murasaki - o copilă ce pe parcursul cărții devine fiică, amantă, logodnică, soție și nu în ultimul rând, prietenă. Din punctul meu de vedere, este portretizată cel mai bine, atât prin intermediul naratorului și a altor personaje, cât și prin intermediul descrierii și a versurilor pe care le ticluiește.
Povestea lui Genji este un roman care trebuie savurat și privit din perspectiva istorică în care a fost creat. Există multe păreri negative în ceea ce privește relația lui Genji și a lui Murasaki - cum cei doi oameni, pe care-i desparte o diferență destul de mare de vârstă și de rang social, devin o familie - însă eu nu am avut nimic de obiectat în ceea ce privește modul în care s-au întâmplat lucrurile. Japonia este o cu totul altă cultură, diferă destul de mult în ceea ce privește relațiile sociale (mai ales în trecut și la nobilime), de aceea nu înțeleg de ce unii cititori țin morțiș să vadă unele evenimente strict din perspectiva personală, nu și pe cea din spatele textului.
Mie romanul mi-a plăcut, chiar dacă nu este o lectură ușoară. Multitudinea de nume, personaje și evenimente ce se întâmplă concomitent, dar și stilul în care este scrisă cartea nu facilitează o citire rapidă, dar dacă este găsit ritmul potrivit, Povestea lui Genji oferă cititorului o imagine complexă a unor vremuri demult apuse.

joi, 2 noiembrie 2017

Recenzie literară: Dandelion Wine de Ray Bradbury (1957)

Salut! Cartea din această săptămână este despre copilărie și melancolie și un pic de vin făcut din păpădii. Despre ce este vorba, mai exact, vă las să aflați din filmuleț :)

marți, 31 octombrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 8

Happy Halloween! Nu că aș sărbători acest eveniment, dar pentru că s-a nimerit să fie exact în ziua raportului...
În săptămâna ce a trecut am ajuns la concluzia că nu îmi plac deloc rujurile lichide; am un ruj (singurul care îmi place în ceea ce privește consistența și culoarea ) și două tinturi coreene. Pentru că am demarat un project pan la începutul anului și încă nu știam lucrul acesta, mi-am zis să mă apuc acum să consum tinuturile. Și pentru că folosesc un singur produs de genul zilnic, rutina mea de machiat de dimineață a devenit foarte scurtă. Și îmi place nespus de mult că nu mai stau să mă gândesc ce fard să folosesc azi, sau ce ruj, sau dacă e mai bine să îmi fac codița de eyeliner într-un fel sau altul. Mă simt foarte împăcată cu mine și chiar mulțumită când folosesc un singur tip de produs pentru machiajul zilnic. În anul care vine, îmi propun să continui să micșorez trusa mea, pentru că less is more și vreau ca într-o bună zi, tot ce am în materie de machiaj să-mi încapă într-un portfard mai mare. Despre peripețiile mele beauty-related, vă invit să citiți pe blogul dedicat acestui subiect.
Deși nu mi-am cumpărat nicio prostioară - mă refer la haine și briz brizuri, nu m-am simțit privată de o plăcere a vieții. Nu am fost niciodată o obsedată de cumpărături de dragul cumpărăturilor, dar mi se întâmpla de multe ori să cumpăr ceva din impuls, ca mai apoi să regret achiziția. Încă mă simt tentată să cumpăr dulciuri, însă mă limitez la o singură ciocolată sau napolitană. Cred că ar fi timpul să încep să am grijă ce mănânc și cât mănânc (pentru că vârsta), dar momentan nu vreau să mă gândesc serios la acest aspect sau să caut soluții.
Am stat foarte mult timp pe Pinterest și m-am uitat la poze cu garderoba-capsulă, metode de a aranja hainele în dressing și sunt plină de idei și de inspirație, dar nu și materiale. Garderoba mea este, în continuare, un element ce mă sâcâie; vreau să nu mai am haine pe care nu le îmbrac, dar nici nu vreau să mătur totul și apoi să duc dorul cine știe cărui articol. Rezolv aspectul acesta la vară.
Cam asta am făcut în ultima săptămâna a lui octombrie. Voi cu ce v-ați ocupat timpul?

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Recenzie literară: Femeia în alb de Wilkie Collins (1860)

Mi-a plăcut să fac recenzii cărților pe care le citesc de când mă țin minte. Am început cu postări pe blog, apoi m-am încumetat să trec și pe YouTube. Postez ceva nou în fiecare joi, vă invit să mă urmăriți și să discutăm împreună despre frumoasa lume a literaturii :)

Există cărți despre care nu vuiește tot internetul, dar care ar merita din plin să fie cunoscute - cum ar fi cea de față, Femeia în alb de Wilkie Collins. Considerat un roman senzație la vremea sa și o schiță a romanului polițist, acesta introduce cititorul în viața unei familii ce trăiește pașnic până în momentul în care în peisaj apare misterioasa femeie în alb.
Totul începe cu numirea lui Walter Hartright drept profesor de desen în casa lui Frederick Fairlie, unde alături de acesta locuiesc nepoatele sale - Laura Fairlie și Marian Halcombe. Înainte de a ajunge la destinație, Walter o întâlnește pe Anne Catherick, pe care o ajută să scape de niște bărbați ce o urmăresc, pentru a afla mai târziu că străina este femeia în alb, o figură cunoscută în împrejurimi și care va schimba iremediabil soarta personajelor.
Viața profesorului la Limmeridge House decurge lent și fără peripeții; acesta se împrietenește cu Marian și cu Laura, pentru care începe să nutrească un sentiment (reciproc, de altfel) sortit pieririi: tânăra are un logodnic, pe baronetul Sir Percival Glyde. Atunci când acesta ajunge în casa domnului Fairlie, Walter pleacă, însă povestea abia aici își începe cursul. Cine este femeia în alb? De ce numele acesteia este învăluit în mister? Ce legătură este între această femeie, fugită dintr-un sanatoriu, cu Laura și Percival Glyde?
Recunosc, nu am mai savurat o carte de foarte mult timp. Femeia în alb m-a ținut în alertă pe tot parcursul lecturii, datorită acțiunii care se desfășoară rapid, dar fără a fi grăbită. Modul în care este scris romanul - din mai multe perspective, inclusiv din cea a personajelor principale, fiind mai mult o arhivă a unor memorii, interviuri și jurnale decât o narațiune integră - nu are cum să te plictisească. Mă opream din citit doar pentru că trebuia neapărat să fac ceva, pentru că mă chemau grijile vieții de zi cu zi, însă gândul tot la eroii romanului îmi zbura.
Personajele mi-au fost drage aproape toate - nu neapărat pentru că eram de acord cu ele, ci pentru că erau atât de vii și complexe, trezind numeroase sentimente pe parcursul lecturii. Cel mai puțin mi-a plăcut de Laura, pentru că genul acesta de personaj - frumos, drăguț, sensibil, orfan și bogat - mi se pare placid în cadrul acțiunii, indiferent de ce face sau ce gândește. Autorul a format-o bine ca personaj, nici nu mi-o imaginam altfel, dar eu nu sunt fana acestei tipologii. În cealaltă parte, personajul pe care l-am admirat mult a fost prietenul lui Sir Glyde, excentricul italian Fosco, al cărui rol aparent neimportant, de bufon și om ciudat, a prins să se contureze cam pe la a doua jumătate a cărții, pentru a deveni vital în miezul acțiunii.
Femeia în alb este un roman despre mister, intrigă, dragoste, răzbunare, toate aceste ingrediente fiind iscusit introduse în acțiune, mintea personajelor și chiar modul lor de a fi. Am citit fascinată fiecare pagină și nu am avut niciun moment în care să mă plictisesc sau să nu urmăresc acțiunea. Wilkie Collins are un stil plăcut de a scrie și de a da viață unor tipologii umane sub forma personajelor cu chip bine conturat. Ca cititor, am fost ținută în suspans aproape tot timpul, pentru că misterul din jurul evenimentelor, în loc să se risipească odată cu avansarea în poveste, devenea din ce în ce mai pronunțat. 
Dacă tot vine Halloween-ul, Femeia în alb ar fi o lectură mai mult ca potrivită pentru a induce o stare de neliniște și de tensiune, totul plasat într-un decor înfricoșător. Romanul a inspirat numeroase piese de teatru și ecranizari, cea mai recentă fiind o mini serie realizată de BBC, ce abia se filmează, dar care sună promițător.

joi, 26 octombrie 2017

Recenzie literară: The Glimpses of the Moon de Edith Wharton (1922)

Unele romane se vor citite în liniște, cu o ceașcă de ceai lângă. Romanul de azi, The Glimpses of the Moon de Edith Wharton, se încadrează în această categorie - o lectură molcomă, personaje ce nu se grăbesc (dar totuși își trăiesc viața) și o atmosferă ce te duce cu gândul la universul eminescian. Vizionare plăcută!

marți, 24 octombrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 7

Hello!
Drumul spre minimalism a fost o alegere acum șapte săptămâni - nici nu-mi vine să cred ce repede trece timpul. Unu, doi și iar vine marți și împreună cu această zi, raportul.
Pentru săptămâna ce a trecut nu am cine știe ce noutăți. Am avut o tentativă de a mă apuca din nou de șifonier și de a sorta hainele, pentru că știu sigur că mai este ceva, undeva ce nu am mai purtat de mult timp, dar nu am mai scăpat de nimic. În această privință, am scos de pe umerașe bluze/sacouri/rochii pe care nu le-am mai purtat și am mers la facultate cu ele, să văd cum se simt pe mine, dacă se încadrează în categoria spark joy. Și s-au încadrat, deși m-am simțit cam ciudățel - un pic în afara zonei mele de comfort, dar mi-a plăcut senzația, așa că mai repetăm. Până la urmă, nu am de unde ști ce se potrivește în garderoba mea și ce nu dacă nu port articolele respective, nu?
Am reușit să mai găsesc niște prostioare prin casă pe care să le arunc - niște cabluri, o curea de la o geantă pe care nu o mai am, un rucsac, niște cutii. Am o zonă în casă unde încă nu vreau să fac nimic, pentru că nu îmi aparține în totalitate, dar îi va veni și ei timpul. 
Săptămâna aceasta nu am cumpărat nimic, nici nu simt nevoia, deși tentații există, un lucru ce mă bucură nespus. Termosul cu cafea luat zilnic la facultate mă salvează, pentru că nu mai sunt dispusă să dau bani pe cafeaua de la automat - mai ales că au scumpit-o (de la 1.5 la 2 lei), iar bursa a rămas aceeași (un rant personal). 
În mare, ultimile șapte zile au însemnat purtarea unor articole vestimentare ce nu au văzut demult lumina zilei și un mini delutter mai mult accidental. 
Voi ce ați mai făcut?

sâmbătă, 21 octombrie 2017

Recenzie literară: Noaptea cu cai albi de Pavel Vejinov (1975)

Când am început să citesc Noaptea cu cai albi, scrisă de autorul bulgar Pavel Vejinov, mă așteptam la o poveste cu elemente fantastice, simboluri și destine tragice. Într-o oarecare măsură, așteptările mele s-au adeverit, dar într-o altă formă decât cea la care mă gândeam.
Profesorul Urmov, după ani buni de căsnicie, se trezește văduv: soția moare în somn, pe neprins de veste, iar bărbatul rămâne față în față cu o viață din care femeia nu mai face parte. Ca alinare, profesorul se adâncește în studiile sale legate de medicină experimentală, la institutul unde este director. La același institut muncește și nepotul său, Sașo, un tânăr mai mult interesat de fuste decât de eprubete, dar care îl place pe unchiul său și ăi este prieten. Într-o escapadă de-a sa, Sașo o întâlnește pe Donka, o tânără aparent depravată, dar cu picioarele pe pământ. La pachet cu Donka vine și Crista, opusul prietenei sale, devenind astfel o persoană de interes pentru Sașo.
La prima vedere, Noaptea cu cai albi este un roman despre viața cotidiană și despre cum un sentiment complex, dragostea, se poate manifesta în viața oricărui om, indiferent de vârstă. Ce nuanțe capătă, cum este trăită într-o zi obișnuită, dar și ce trezește în inimile tinere sau mai puțin, toate acestea se întrevăd printre rândurile unei povești citadine, cu oameni ce se trezesc dimineața, merg la muncă, se văd cu colegii la o cafea, fumează și iau cina împreună.
Atmosfera din carte este una calmă și caldă, evenimentele nu sunt grăbite, ci se perindează într-o ordine firească. Pe la jumătatea cărții am avut parte de o surpriză - o potrivire a două personaje la care nu m-aș fi gândit, dar care a explicat destul de multe lucruri și a contribuit, într-o mare măsură, la deznodământ.
Cartea lui Pavel Vejinov nu oferă cheile de la poarta cunoașterii, dar plasează, într-un mod natural, realitatea în ficțiune. Povestea, deși pare a fi banală la început, prin intermediul evenimentelor demonstrează că nu totul este chiar atât de simplu precum pare. Personajele sunt adevărate, cu defecte, dar și calități, gânduri mai mult sau mai puțin inteligente, câștigând astfel simpatia cititorului. Pentru mine, Noaptea cu cai albi a fost o lectură plăcută și relaxantă.