joi, 23 noiembrie 2017

Recenzie literară: Fata cu portocale de Jostein Gaarder (2003)

Salutare!
Astăzi vorbesc despre Fata cu portocale a lui Jostein Gaarder - o lectură plăcută, ușoară și care te duce cu gândul la, evident, portocale. Ați citit cartea? Cum vi s-a părut?

marți, 21 noiembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 11

Salut!
Săptămâna aceasta în drumul spre minimalism au avut loc câteva evenimente mici, dar care înseamnă mult.
Am decis să mai fac o dată curățenie printre produsele mele de machiaj și mi-am dat seama că sunt câteva farduri pe care nu le plăceam deloc, dar totuși mă forțam să le termin. Acum că am scăpat de ele, îmi simt inima ușoară și mă bucur de produsele pe care le am și pe care chiar le folosesc cu drag.
Am dat la o parte și câteva haine, încă nu le-am pus în grămăjoara cu lucruri de dăruit, să văd dacă le duc dorul. Ieri dimineața m-am trezit și m-am enervat un pic pentru că voiam să port o haină și nu aveam cu ce să o combin - semn clar că garderoba mea mai are un drum lung de parcurs până când toate piesele se vor îmbina între ele. 
Am găsit și câteva abțibilduri pentru unghii pe care fizic nu am cum să le folosesc - am foarte multe și de acea le-am dăruit cuiva care sigur se va bucura de ele. 
Mă gândesc serios să încerc produse naturale pentru îngrijire - ceva hand made și produs la noi în țară. Am dat o comandă, să văd când vine și cum ne înțelegem. Desigur, vă țin la curent cu toate detaliile.
Ce ați făcut săptămâna ce a trecut?

sâmbătă, 18 noiembrie 2017

Recenzie literară: Femeia nisipurilor de Kōbō Abe (1962)

Niki Jumpei, un bărbat pasionat de studiul insectelor, pleacă într-o excursie, din care nu se mai întoarce niciodată. Pierzând ultimul autobuz spre civilizație, acesta se trezește într-un sat de pe malul mării, pierdut în nisipuri, unde îi este oferit un loc de dormit până a doua zi. Locul acesta este casa unei femei tinere și ciudate, săpată în nisip. A doua zi, Niki Jumpei descoperă că scara ce ducea la suprafață a dispărut, iar locuitorii acestui sat ciudat au alte planuri în ceea ce-l privește pe noul venit.
Femeia nisipurilor este un volum pe care l-am ales datorită titlului și a faptului că autorul este japonez. Literatura niponă este plină de mister, ciudățenii și cruzime, așa că luând cartea în mâini știam cam la ce să mă aștept. Dar, ca de obicei, am fost surprinsă de impactul pe care l-a avut lectura asupra mea.
Atmosfera din carte îți dă de înțeles că nu există nicio scăpare. Că oricât de logic nu ai lua lucrurile și oricât de mult nu ți-ai da silința, ajungi mereu în același loc, în aceeași situație. Lectura m-a aruncat dintr-o stare în alta, ba țineam strâns pumnii pentru Jumpei, ba mă întrebam de ce oamenii gândesc și acționează așa cum o fac. Acțiunea se petrece în ritm alert, iar relațiile care se leagă între personaje au loc în condiții greu de înțeles. Și, desigur, nu lipsește descrierea detaliată a unor aspecte ce conferă romanului integritate și o atmosferă sumbră, apăsătoare. 
Finalul mi-a plăcut, dar mi-a lăsat un gust amar. Starea pe care mi-a dat-o lectura acestei cărți seamănă mult cu cea pe care am avut-o citind Colecționarul de John Fowles - una dintre cele mai deranjante opere pe care le-am citit vreodată. Acele senzații de neputință, ură și disperare, canalizate împortiva unui personaj, a celor din jur, a naratorului însuși... astea sunt cărțile pentru care merită să pierzi nopți și nervi și încrederea într-un viitor luminos. 
Dacă mintea vă stă la un triller bun, bine scris și bine închegat, romanul lui Abe s-ar putea să fie ceea ce căutați. Și dacă l-ați citit, ce impresii v-a creat? Cum vi s-a părut lectura?

joi, 16 noiembrie 2017

Recenzie literară: Doctor Zhivago de Boris Pasternak (1957)

Salutare!
Cartea din săptămâna aceasta este Doctor Zhivago de Boris Pasternak - un volum stufos, în care suferința umană este descrisă în cele mai potrivite cuvinte, iar acțiunea absoarbe cititorul, astfel încât la final, te simți sleit de puteri. Ai citit cartea? Ce impresii ți-a lăsat?

marți, 14 noiembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 10

Avântul pe care l-am avut la început pentru Drumul spre minimalism a cam început să se evapore, poate pentru că nu pun accent foarte mult pe declutter în ultima vreme, sau poate pentru că pur și simplu sunt prinsă cu alte lucruri...
Mi-e dor de hamsterul meu. Parcă e prea liniște, lipsește acel sunet de fundal a unor lăbuțe ce sapă în rumeguș sau în bolul cu mâncare. Încă nu am donat cușca - mă voi ocupa săptămâna aceasta de ea. 
Am citit undeva că o chestiune pe care o poți face în 5 minute trebuie să o faci imediat și să nu o lași pe mai târziu. Am încercat să fac asta. Să nu amân să spăl o farfurie sau să nu las încălțămintea murdară de noroi să stea așa până seara. Și chiar dacă e mai greu primele dăți, observ o îmbunătățire în ordinea activităților zilnice și cât timp îmi ia să fac un lucru sau altul. Când eram mică și îmi zicea bunica să fac ceva acum, nu să las pe mai târziu, mă revoltam și nu o ascultam. Dar acum, când am început să fac exact ceea ce mi-a zis ea (fără a formula regula de 5 minute), îmi dau seama că acest mic detaliu introdus în rutina mea îmi aduce satisfacție și timp în plus.
În cartea Magia ordinii, la capitolul cărți, Marie Kondo zice că trebuie să te debarasezi de cărțile pe care le ai și pe care nu le-ai atins de ani buni - inclusiv acele volume care sunt noi-nouțe, dar tot nu ai apucat să le citești. Mi se pare o risipă mare de bani să arunci cărți noi și necitite, așa că m-am ambiționat și peste cele 5 sau 6 lecturi curente, am început să citesc și un volum cumpărat la Bookfest ce a avut loc la începutul lui octombrie, în cadrul FILIT. Eu nu sunt genul care să țină la cărți (poate doar câteva volume), așa că mi-am propus să vând tot ce citesc. Desigur, financiar tot ies pe minus, dar prefer să fac un ban dintr-o carte decât să o las să prindă praf și să nu mă mai ating niciodată de ea. 
M-am cam lăsat de project pan în ultima vreme, așa că mi-am zis că e timpul să îl reiau. Am ales cinci produse de care vreau să scap până la finele anului și cred că voi reuși. În materie de cosmetică, începe să-mi placă foarte mult faptul că am o colecție care se tot micșorează, așa că nu trebuie să stau dimineața să ghicesc în stele ce fard vreau să port azi sau ce parfum e pe aceeași lungime de undă cu dispoziția mea.
Drumul spre minimalism s-a transformat de curând într-un fel de life update, dar mie îmi place această întorsătură. Dacă tot sunt la acest capitol, poate sunteți curioși să vedeți ce am făcut joia trecută, pentru că acel eveniment a fost mai proeminent săptămâna ce a trecut. În rest, aceeași placă - facultatea, pe care încep să o displac nespus de mult, orele de practică ce îmi sunt de mare folos și scrisul - m-am ambiționat să lucrez serios la cartea mea fantasy, așa că sper ca până la finele anului să o termin (asta dacă nu se schimbă schema pe baza căreia construiesc acțiunea). Cea mai mare bătaie de cap îmi dă dialogul, căci nu știu cum anume să-l fac ca să nu sune forțat și artificial, dar lucrez și la partea asta. Cel mai greu este să scriu propriu-zis, dar mi-am propus să scriu nu mai puțin de 2000 de cuvinte pe zi - și în cazul meu, metoda aceasta funcționează. Mă las dusă de val și când mă uit la numărul de cuvinte, văd că am întrecut norma pentru acea zi, ceea ce este motivant și îmbucurător pentru mine.
Astea au fost activitățile pentru săptămâna 10. Voi ce ați mai făcut?

duminică, 12 noiembrie 2017

Bistro MOO - cele mai bune paste din oraș!

La finele săptămânii am postat câteva poze pe Insta și pagina de FB, unde vă spuneam că am băut un pahar de rose la Bistro MOO și că voi dezvălui misterul din spatele paharului... cuvântul-cheie: pasta :)
MOO este unul dintre localurile pe care le frecventez de obicei când am drum pe la Palas. De când s-a deschis, mi-a captat inimioara cu înghețata lor și turnul de frișcă din cappuccino-ul vienez. S-a întâmplat să am o perioadă în care să nu mai trec perin inima Iașului și recent am ajuns din nou la MOO, ca să văd că localul s-a transformat. Este mult mai spațios acum și sistemul de iluminare e preferatul meu - multă lumină, dar fără a deveni deranjantă, ce oferă o atmosferă intimă și te face să te simți ca acasă.
Am mâncat un burger și mi-am văzut de drum, ca pe la începutul lunii curente să văd că localul organizează, pentru bloggerii din Iași, un meeting ceva mai non conformist, ce a avut loc joia aceasta.
Ce am făcut la acest meeting? În primul rând, am cunoscut mulți oameni noi, despre care știam doar din perspectiva blogului. Mi-a făcut plăcere să le cunosc pe Andreea Ignat și Dariana Pintilii, dar să le revăd și pe Anamaria Ghiban și Elisa Podaru. Am cunoscut și alte persoane, dar timpul fiind atât de puțin (și pastele atât de fascinante), nu am reușit să socializez prea mult... dar având în vedere că mai urmează niște evenimente faine în oraș (stay tunned), voi avea ocazia.
Și să revin la paste. Bistro MOO este un local unde până recent găseai cea mai bună înghețată din oraș, dar după renovare a avut loc o schimbare în bucătăria acestuia - pe lângă dulciuri, la MOO poți lua micul dejun, prânzul și cina, fie că este vorba de o dimineață de duminică, o întâlnire de afaceri sau o ieșire în oraș cu prietenii. Atmosfera localului te invită să-i treci pragul, indiferent de timp sau de ocazie. 
Noul meniu conține de toate, dar accentul este pus pe paste, despre care am avut ocazia să aflu că sunt făcute chiar aici - am văzut procesul și tare mi-a plăcut mașinăria care dintr-o compoziție creează paste de toate formele și culorile. 
Nu puteam să continuăm seara fără să gustăm din bucătăria noului MOO, așa că eu personal am început cu o supă-cremă de ciuperci, ca să continui cu paste, despre care pot să spun că aveau o denumire lungă, în italiană, așa că i-am zis chelneriței că vreau pastele de pe poziția 2 din meniu :)) 
Când le-a adus, a început să-mi plouă în gură instant. Deși porția pare mică, vă asigur că eu nu am reușit să o termin. Pastele sunt foarte consistente, sosul din trei (?) feluri de brânză și nuci este delicios, așa că dacă vă tentează acest fel de paste îl găsiți la Bistro MOO. 
Celelalte farfurii cu paste arătau la fel de bine, iar vecina mea de la masă mi-a zis că nu a mai mâncat paste cu creveți atât de buni (și mari!) de nu știe când. Atunci când vă vine pofta de paste, eu  recomand să mergeți la Bistro MOO. Prețurile sunt potrivite, deservirea rapidă, iar mergând în acest local ajutați economia locală. Cum?
Am aflat că MOO, care acum are peste 25 de locații deschise și peste 160 de angajați, se aprovizionează de la producătorii locali, ceea ce mi se pare extraordinar. Practic, materia primă nu parcurge sute de km, ci ajunge repede și drumul de la furcă la furculiță este mult mai ușor de monitorizat (un detaliu de interes profesional pentru mine). Iar faptul că un bistro (până recent gelaterie) ajută producătorul din zonă să crească mi se pare un gest frumos și care, cu siguranță, nu este chiar atât de ușor de implementat. 
După paste a venit vremea desertului, pe care majoritatea l-am luat la pachet. Ca să nu credeți că MOO s-a transformat strict în bistro, să știți că și-au păstrat meniul de dulciuri și mai mult, au scos două feluri noi de eclere - eclerul cu fistic și eclerul cu nuci. Eu l-am gustat pe cel din urmă și a fost foarte bun, cu un pronunțat gust de nuci - așa cum mi-l imaginam. Ar fi fost cazul să-i fac și o poză, dar am uitat complet de asta atunci când am desfăcut ambalajul, dar dacă sunteți curioși cum e, știți unde-l găsiți.
Blogmeet-ul a fost pentru mine o experiență frumoasă și am avut ocazia să văd localul meu preferat dintr-o altă perspectivă, din spatele barului (și mai nou, a bucătăriei), să mănânc paste delicioase și să mă întâlnesc cu bloggerii din Iași, o comunitate pe care vreau să o cunosc în afara internetului.
Elanul pofticios Moo vă așteaptă!
Așa că dacă vi se face poftă de paste, e musai să le încercați pe cele din meniul Bistro MOO - și să nu uitați de eclerul cu nucă - sau fistic :).

joi, 9 noiembrie 2017

Recenzie literară: Hoțul de cărți de Markus Zusak (2005)

Hello!
Săptămâna aceasta vă împărtășesc părerea mea despre Hoțul de cărți, o carte ce a fost foarte populară  acum câțiva ani și continuă să bucure cititorii din toată lumea. A fost făcută și o ecranizare, iar părerea mea despre carte vs. film o găsiți în clipul aferent. Vizionare plăcută!

marți, 7 noiembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 9

Raportul din această săptămână din Drumul spre minimalism e aici. 
Voi începe cu o veste tristă pentru mine, și anume faptul că vineri ticăitoarea lui Pudding s-a oprit. Am scris despre Charlotte, soră-sa, care a plecat acum un an și ceva.
Mă așteptam ca Pudding să fie cea care pleacă prima, dar a ajuns la veritabila vârstă de 2 ani și 8 luni. A trecut și printr-o operație de îndepărtare a unei tumori, a călătorit mult, a ros tot ce se poate roade într-o cușcă. Dar mi-a fost dragă și nici acum nu mă pot obișnui cu liniște din casă. Cu faptul că nu se mai aud în fundal niște lăbuțe mici ce sapă în rumeguș și plastic de parcă vor să ajungă până-n China. Dimineața mă trezesc și, din reflex, mă îndrept spre locul în care țineam cușca, ca să hrănesc băbuța. Dar băbuța nu mai este și mă întorc la jumătatea drumului. Iar imaginea cuștii goale, a jucăriilor și a cutiei cu mâncare neatinsă e dezolantă... Tot ce sper este că viața ei a fost îndestulătoare și fericită și că i-am oferit tot ce se putea oferi mai bun unui ghemotoc mic de nervuri.
Nu îmi doresc un alt animăluț, nu acum. Mi s-a zis să îmi iau alt hamster, dar eu nu vreau; nu va mai fi un alt hamster care să se uite la fel de urât la mine cum făcea Pudding când o deranjam pentru a-i da ceva de mâncare...
Cușca și toate atributele urmează să fie donate. Sunt sigură că cineva ar avea mai mare nevoie de ele decât am eu acum. Imaginea acestei căsuțe goale mă deprimă...
Alte noutăți pentru săptămâna trecută nu prea am; după o curățenie sumară în dulap, am mai îndepărtat două articole ce nu mai sunt pe placul meu și pe care nu-mi vine să le port. Vor ajunge la cineva care se va bucura mai mult decât mine de ele. Cam atât...

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Recenzie literară: Povestea lui Genji de Murasaki Shikibu (1008)

Povestea lui Genji (Genji Monogatari) este un titlu ce mi-a stârnit interesul în adolescență, atunci când în loc să-mi fac temele la informatică citeam manga. Nu aveam cum să nu aud despre prințul Genji, cel mai frumos, deștept, sensibil și extraordinar bărbat ce a trăit vreodată (și nobil, pe deasupra!), doar că în acea perioadă romanul nu a fost tradus în română, așa că am lăsat-o pentru mai târziu.
Pe la începutul anului mi-am amintit de titlu și mi-am zis să-l caut, să văd dacă am cum să obțin un volum - în engleză, rusă, română, nu conta; spre norocul meu, am găsit toată lucrarea pe internet, la liber - pe site-ul acesta. Există opțiunea de a descărca textul, eu asta am făcut și m-am delectat cu lecturarea acestuia până recent - am terminat volumul la începutul lunii.
Povestea prințului Genji a fost scrisă de Murasaki Shikibu, o doamnă de onoare de la palatul imperial nipon din perioada Heian (794-1185). Romanul este considerat ca fiind prima lucrare din istorie de acest fel - un roman complex, social, psihologic și nu în ultimul rând, un clasic al literaturii japoneze. În Povestea lui Genji este arătată viața nobilului din acea perioadă, evenimentele ce au avut loc în Japonia de atunci, intrigile și relațiile complexe între locuitorii palatului imperial. În centrul tuturor evenimentelor este prințul Genji, căruia i se mai zice cel strălucitor - un copil ilegitim al imperatorului Kiritsubo, care, din motive politice, este înlăturat din pătura socială din care face parte și este cunoscut drept un om de rând. Pe ce se axează povestea însă nu este doar urcarea lui Genji pe scara socială, ci și viața sa amoroasă - complicată și plină de mistere. Prințul este o fire romantică și neliniștită, iar toate aventurile sale - cu femei de vază sau mai puțin - se termină într-o notă melancolică. 
Genji Monogatari este un roman care trebuie citit lent; multitudinea de nume, ranguri ale unor persoane sus-puse, dar și evenimentele ce se petrec ba într-o regiune, ba în alta, pot bulversa cu ușurință. Anul acesta cartea a fost tradusă și la noi, la editura Polirom, însă eu nu am răsfoit volumul și nu știu cum arată textul în limba română. În engleză, textul e destul de aglomerat de nume proprii.
Povestea este interesantă și nu prea; pe alocuri, acțiunea se desfășoară într-un ritm alert, pe alocuri - doar frânturi din gândurile unor personaje, destul de multe pasaje descriptive în ceea ce privește înfățișarea și îmbrăcămintea personajelor, dar mai ales, ce semnifică culoarea unui kimono și ce efect are asupra bărbaților sau ce, mai exact, semnifică modelul floral. Aceste pasaje mi-au plăcut - ca cititor, m-au informat cu privire la ce reguli existau la curtea imeprială, dar și cum nobilii își exprimau gândurile printr-o bucată de material. Mi-au plăcut și versurile care apăreau pe ici, pe colo în conversațiile sau corespondența dintre mai multe personaje - o abordare a limbajului pe care nu am mai întâlnit-o într-o altă carte.
Ultima treime din roman mi-a plăcut cel mai puțin - s-au schimbat personajele principale și chiar dacă acțiunea a devenit mai alertă și pasajele descriptive s-au împuținat, nu am fost prinsă de povestea personajelor și nici de finalul, oarecum abrupt, al cărții.
Mi-a plăcut mult de personajul-narator, dar și de Murasaki - o copilă ce pe parcursul cărții devine fiică, amantă, logodnică, soție și nu în ultimul rând, prietenă. Din punctul meu de vedere, este portretizată cel mai bine, atât prin intermediul naratorului și a altor personaje, cât și prin intermediul descrierii și a versurilor pe care le ticluiește.
Povestea lui Genji este un roman care trebuie savurat și privit din perspectiva istorică în care a fost creat. Există multe păreri negative în ceea ce privește relația lui Genji și a lui Murasaki - cum cei doi oameni, pe care-i desparte o diferență destul de mare de vârstă și de rang social, devin o familie - însă eu nu am avut nimic de obiectat în ceea ce privește modul în care s-au întâmplat lucrurile. Japonia este o cu totul altă cultură, diferă destul de mult în ceea ce privește relațiile sociale (mai ales în trecut și la nobilime), de aceea nu înțeleg de ce unii cititori țin morțiș să vadă unele evenimente strict din perspectiva personală, nu și pe cea din spatele textului.
Mie romanul mi-a plăcut, chiar dacă nu este o lectură ușoară. Multitudinea de nume, personaje și evenimente ce se întâmplă concomitent, dar și stilul în care este scrisă cartea nu facilitează o citire rapidă, dar dacă este găsit ritmul potrivit, Povestea lui Genji oferă cititorului o imagine complexă a unor vremuri demult apuse.

joi, 2 noiembrie 2017

Recenzie literară: Dandelion Wine de Ray Bradbury (1957)

Salut! Cartea din această săptămână este despre copilărie și melancolie și un pic de vin făcut din păpădii. Despre ce este vorba, mai exact, vă las să aflați din filmuleț :)

marți, 31 octombrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 8

Happy Halloween! Nu că aș sărbători acest eveniment, dar pentru că s-a nimerit să fie exact în ziua raportului...
În săptămâna ce a trecut am ajuns la concluzia că nu îmi plac deloc rujurile lichide; am un ruj (singurul care îmi place în ceea ce privește consistența și culoarea ) și două tinturi coreene. Pentru că am demarat un project pan la începutul anului și încă nu știam lucrul acesta, mi-am zis să mă apuc acum să consum tinuturile. Și pentru că folosesc un singur produs de genul zilnic, rutina mea de machiat de dimineață a devenit foarte scurtă. Și îmi place nespus de mult că nu mai stau să mă gândesc ce fard să folosesc azi, sau ce ruj, sau dacă e mai bine să îmi fac codița de eyeliner într-un fel sau altul. Mă simt foarte împăcată cu mine și chiar mulțumită când folosesc un singur tip de produs pentru machiajul zilnic. În anul care vine, îmi propun să continui să micșorez trusa mea, pentru că less is more și vreau ca într-o bună zi, tot ce am în materie de machiaj să-mi încapă într-un portfard mai mare. Despre peripețiile mele beauty-related, vă invit să citiți pe blogul dedicat acestui subiect.
Deși nu mi-am cumpărat nicio prostioară - mă refer la haine și briz brizuri, nu m-am simțit privată de o plăcere a vieții. Nu am fost niciodată o obsedată de cumpărături de dragul cumpărăturilor, dar mi se întâmpla de multe ori să cumpăr ceva din impuls, ca mai apoi să regret achiziția. Încă mă simt tentată să cumpăr dulciuri, însă mă limitez la o singură ciocolată sau napolitană. Cred că ar fi timpul să încep să am grijă ce mănânc și cât mănânc (pentru că vârsta), dar momentan nu vreau să mă gândesc serios la acest aspect sau să caut soluții.
Am stat foarte mult timp pe Pinterest și m-am uitat la poze cu garderoba-capsulă, metode de a aranja hainele în dressing și sunt plină de idei și de inspirație, dar nu și materiale. Garderoba mea este, în continuare, un element ce mă sâcâie; vreau să nu mai am haine pe care nu le îmbrac, dar nici nu vreau să mătur totul și apoi să duc dorul cine știe cărui articol. Rezolv aspectul acesta la vară.
Cam asta am făcut în ultima săptămâna a lui octombrie. Voi cu ce v-ați ocupat timpul?

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Recenzie literară: Femeia în alb de Wilkie Collins (1860)

Mi-a plăcut să fac recenzii cărților pe care le citesc de când mă țin minte. Am început cu postări pe blog, apoi m-am încumetat să trec și pe YouTube. Postez ceva nou în fiecare joi, vă invit să mă urmăriți și să discutăm împreună despre frumoasa lume a literaturii :)

Există cărți despre care nu vuiește tot internetul, dar care ar merita din plin să fie cunoscute - cum ar fi cea de față, Femeia în alb de Wilkie Collins. Considerat un roman senzație la vremea sa și o schiță a romanului polițist, acesta introduce cititorul în viața unei familii ce trăiește pașnic până în momentul în care în peisaj apare misterioasa femeie în alb.
Totul începe cu numirea lui Walter Hartright drept profesor de desen în casa lui Frederick Fairlie, unde alături de acesta locuiesc nepoatele sale - Laura Fairlie și Marian Halcombe. Înainte de a ajunge la destinație, Walter o întâlnește pe Anne Catherick, pe care o ajută să scape de niște bărbați ce o urmăresc, pentru a afla mai târziu că străina este femeia în alb, o figură cunoscută în împrejurimi și care va schimba iremediabil soarta personajelor.
Viața profesorului la Limmeridge House decurge lent și fără peripeții; acesta se împrietenește cu Marian și cu Laura, pentru care începe să nutrească un sentiment (reciproc, de altfel) sortit pieririi: tânăra are un logodnic, pe baronetul Sir Percival Glyde. Atunci când acesta ajunge în casa domnului Fairlie, Walter pleacă, însă povestea abia aici își începe cursul. Cine este femeia în alb? De ce numele acesteia este învăluit în mister? Ce legătură este între această femeie, fugită dintr-un sanatoriu, cu Laura și Percival Glyde?
Recunosc, nu am mai savurat o carte de foarte mult timp. Femeia în alb m-a ținut în alertă pe tot parcursul lecturii, datorită acțiunii care se desfășoară rapid, dar fără a fi grăbită. Modul în care este scris romanul - din mai multe perspective, inclusiv din cea a personajelor principale, fiind mai mult o arhivă a unor memorii, interviuri și jurnale decât o narațiune integră - nu are cum să te plictisească. Mă opream din citit doar pentru că trebuia neapărat să fac ceva, pentru că mă chemau grijile vieții de zi cu zi, însă gândul tot la eroii romanului îmi zbura.
Personajele mi-au fost drage aproape toate - nu neapărat pentru că eram de acord cu ele, ci pentru că erau atât de vii și complexe, trezind numeroase sentimente pe parcursul lecturii. Cel mai puțin mi-a plăcut de Laura, pentru că genul acesta de personaj - frumos, drăguț, sensibil, orfan și bogat - mi se pare placid în cadrul acțiunii, indiferent de ce face sau ce gândește. Autorul a format-o bine ca personaj, nici nu mi-o imaginam altfel, dar eu nu sunt fana acestei tipologii. În cealaltă parte, personajul pe care l-am admirat mult a fost prietenul lui Sir Glyde, excentricul italian Fosco, al cărui rol aparent neimportant, de bufon și om ciudat, a prins să se contureze cam pe la a doua jumătate a cărții, pentru a deveni vital în miezul acțiunii.
Femeia în alb este un roman despre mister, intrigă, dragoste, răzbunare, toate aceste ingrediente fiind iscusit introduse în acțiune, mintea personajelor și chiar modul lor de a fi. Am citit fascinată fiecare pagină și nu am avut niciun moment în care să mă plictisesc sau să nu urmăresc acțiunea. Wilkie Collins are un stil plăcut de a scrie și de a da viață unor tipologii umane sub forma personajelor cu chip bine conturat. Ca cititor, am fost ținută în suspans aproape tot timpul, pentru că misterul din jurul evenimentelor, în loc să se risipească odată cu avansarea în poveste, devenea din ce în ce mai pronunțat. 
Dacă tot vine Halloween-ul, Femeia în alb ar fi o lectură mai mult ca potrivită pentru a induce o stare de neliniște și de tensiune, totul plasat într-un decor înfricoșător. Romanul a inspirat numeroase piese de teatru și ecranizari, cea mai recentă fiind o mini serie realizată de BBC, ce abia se filmează, dar care sună promițător.

joi, 26 octombrie 2017

Recenzie literară: The Glimpses of the Moon de Edith Wharton (1922)

Unele romane se vor citite în liniște, cu o ceașcă de ceai lângă. Romanul de azi, The Glimpses of the Moon de Edith Wharton, se încadrează în această categorie - o lectură molcomă, personaje ce nu se grăbesc (dar totuși își trăiesc viața) și o atmosferă ce te duce cu gândul la universul eminescian. Vizionare plăcută!

marți, 24 octombrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 7

Hello!
Drumul spre minimalism a fost o alegere acum șapte săptămâni - nici nu-mi vine să cred ce repede trece timpul. Unu, doi și iar vine marți și împreună cu această zi, raportul.
Pentru săptămâna ce a trecut nu am cine știe ce noutăți. Am avut o tentativă de a mă apuca din nou de șifonier și de a sorta hainele, pentru că știu sigur că mai este ceva, undeva ce nu am mai purtat de mult timp, dar nu am mai scăpat de nimic. În această privință, am scos de pe umerașe bluze/sacouri/rochii pe care nu le-am mai purtat și am mers la facultate cu ele, să văd cum se simt pe mine, dacă se încadrează în categoria spark joy. Și s-au încadrat, deși m-am simțit cam ciudățel - un pic în afara zonei mele de comfort, dar mi-a plăcut senzația, așa că mai repetăm. Până la urmă, nu am de unde ști ce se potrivește în garderoba mea și ce nu dacă nu port articolele respective, nu?
Am reușit să mai găsesc niște prostioare prin casă pe care să le arunc - niște cabluri, o curea de la o geantă pe care nu o mai am, un rucsac, niște cutii. Am o zonă în casă unde încă nu vreau să fac nimic, pentru că nu îmi aparține în totalitate, dar îi va veni și ei timpul. 
Săptămâna aceasta nu am cumpărat nimic, nici nu simt nevoia, deși tentații există, un lucru ce mă bucură nespus. Termosul cu cafea luat zilnic la facultate mă salvează, pentru că nu mai sunt dispusă să dau bani pe cafeaua de la automat - mai ales că au scumpit-o (de la 1.5 la 2 lei), iar bursa a rămas aceeași (un rant personal). 
În mare, ultimile șapte zile au însemnat purtarea unor articole vestimentare ce nu au văzut demult lumina zilei și un mini delutter mai mult accidental. 
Voi ce ați mai făcut?

sâmbătă, 21 octombrie 2017

Recenzie literară: Noaptea cu cai albi de Pavel Vejinov (1975)

Când am început să citesc Noaptea cu cai albi, scrisă de autorul bulgar Pavel Vejinov, mă așteptam la o poveste cu elemente fantastice, simboluri și destine tragice. Într-o oarecare măsură, așteptările mele s-au adeverit, dar într-o altă formă decât cea la care mă gândeam.
Profesorul Urmov, după ani buni de căsnicie, se trezește văduv: soția moare în somn, pe neprins de veste, iar bărbatul rămâne față în față cu o viață din care femeia nu mai face parte. Ca alinare, profesorul se adâncește în studiile sale legate de medicină experimentală, la institutul unde este director. La același institut muncește și nepotul său, Sașo, un tânăr mai mult interesat de fuste decât de eprubete, dar care îl place pe unchiul său și ăi este prieten. Într-o escapadă de-a sa, Sașo o întâlnește pe Donka, o tânără aparent depravată, dar cu picioarele pe pământ. La pachet cu Donka vine și Crista, opusul prietenei sale, devenind astfel o persoană de interes pentru Sașo.
La prima vedere, Noaptea cu cai albi este un roman despre viața cotidiană și despre cum un sentiment complex, dragostea, se poate manifesta în viața oricărui om, indiferent de vârstă. Ce nuanțe capătă, cum este trăită într-o zi obișnuită, dar și ce trezește în inimile tinere sau mai puțin, toate acestea se întrevăd printre rândurile unei povești citadine, cu oameni ce se trezesc dimineața, merg la muncă, se văd cu colegii la o cafea, fumează și iau cina împreună.
Atmosfera din carte este una calmă și caldă, evenimentele nu sunt grăbite, ci se perindează într-o ordine firească. Pe la jumătatea cărții am avut parte de o surpriză - o potrivire a două personaje la care nu m-aș fi gândit, dar care a explicat destul de multe lucruri și a contribuit, într-o mare măsură, la deznodământ.
Cartea lui Pavel Vejinov nu oferă cheile de la poarta cunoașterii, dar plasează, într-un mod natural, realitatea în ficțiune. Povestea, deși pare a fi banală la început, prin intermediul evenimentelor demonstrează că nu totul este chiar atât de simplu precum pare. Personajele sunt adevărate, cu defecte, dar și calități, gânduri mai mult sau mai puțin inteligente, câștigând astfel simpatia cititorului. Pentru mine, Noaptea cu cai albi a fost o lectură plăcută și relaxantă.

joi, 19 octombrie 2017

Recenzie literară: Colecționarul de John Fowles (1963)

Salut!
Săptămâna aceasta am pregătit un filmuleț despre romanul Colecționarul de John Fowles, un roman ce m-a fascinat și dezgustat totodată. John Fowles se numără printre scriitorii pe care-i admir și pe care i-aș reciti ori de câte ori aș avea ocazia, iar lucrarea de față nu ar fi o excepție.
Ați citit romanul? Cum vi s-a părut? Care a fost personajul preferat?

marți, 17 octombrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 6

Hello!
Raportul pentru săptămâna numărul șase din drumul spre minimalism vine cam târziu, pentru că efectiv nu am apucat să stau liniștită câteva clipe la laptop.
 Voi începe prin a vă spune că săptămâna ce a trecut nu am fost acasă, ci în practică, la Vatra Dornei. Despre cât de frumoasă e zona și cât de mult mi-a plăcut să fac ceva practic legat de viitoarea mea meserie, vă voi spune altă dată, astăzi însă mă axez pe ce am făcut legat de subiectul articolului.
În primul rând, în momentul în care mi-am făcut bagajul, am conștientizat cât de multe lucruri am ales să iau cu mine și cât de puțin aveam nevoie de fapt. Nu prea aveam să știu ce și cum va fi acolo unde ne vom caza, așa că am luat cu mine și lenjerie de pat, și haine de casă, și mai multe halate - dintre care am purtat unul singur, ca să-mi țină de frig. Privind în retrospectivă, aș fi putut lua și mai puține lucruri cu mine, chiar dacă am fost pe deplin mulțumită de acea singură valiză care a reprezentat „zestrea” mea pe care am luat-o la Vatra Dornei.
La capitolul cosmetice și produse de îngrijire, am stat și mai bine. Am luat mini trusa mea de călătorie (despre care am scris aici) și pe lângă aceasta, am trișat puțin: am mutat în recipiente mai mici produse care nu sunt neapărat grele, ci voluminoase. Nu am făcut rost de foarte mult spațiu în valiză, dar nici nu am luat cu mine mai mult decât îmi trebuia.
 După ce m-am întors, am decis să merg la un shopping. Aveam nevoie de o haină de toamnă, ceva mai grosuț decât o geacă ușoară și nu la fel de călduros ca haina mea de iarnă. Cu alte cuvinte, am zis că un palton mi-ar prinde bine, mai ales că nu am acest articol vestimentar în garderoba mea (de care nu sunt încă pe deplin mulțumită). Îmi mai doream și niște botine de toamnă, ceva simplu, care să meargă și cu blugi și cu fuste și cu rochii. Înainte de a mă duce să le caut prin mall, am stat la cumpănă dacă chiar ma nevoie de ele și dacă răspunsul e da, cum să fie?  Calitative, comode, versatile. 
Spre norocul meu, am găsit destul de ușor ceea ce căutam, deși nu din prima. Botinele le-am găsit la Deichmann, de la 5th Avenue. De la ei mai am o pereche de bocanci de iarnă, pe care-i port de vreo trei ani deja și încă arată bine, îmi țin de frig și sunt trainici  având în vedere că sunt genul care nu poartă foarte grijuliu încălțămintea. Prețul, deși inițial pare cam mare, se justifică în timp.
A urmat paltonul. L-am căutat în magazine ceva mai scumpe, dar nu am găsit ce mi-am dorit. Am ajuns la New Yorker, magazinul meu de suflet, unde l-am găsit pe cel ales.
Mi-a plăcut foarte mult materialul, culoarea, dar mai ales gluga, care se așează așa cum vreau eu - gluga, guler, eșarfă (dacă ar fi să adaug o broșă).  Dacă tot eram în New Yorker, m-am dus să caut bustiere - am 3 de la acest brand și sunt cele mai comfortabile chestii posibilie. Merg de minune iarna, mai ales la layering - țin de cald, sunt drăguțe și au un preț foarte bun.
În drumul meu spre această zonă, am văzut un cardigan care mi-a furat ochii. Recunosc, nu am venit cu ideea de a cumpăra un cardigan, dar mi-am amintit pe loc cum în ultimul an am tot probat cardigane și cum rămâneam dezamăgită că ceva nu îmi plăcea. Clar, corpul meu vreau un cardigan, așa că i l-am oferit.
Și cu asta termin raportul pentru săptămâna trecută. Desigur, aș fi vrut să mă laud că am făcut nu știu ce mare lucru, că m-am apropiat foarte mult de țelul propus. Adevărul este că, paradoxal, mi-am mărit garderoba, dar nu mă simt deloc prost și nici nu regret ce am cumpărat. Rămâne să văd în timp cum se va modifica șifonierul meu.
Pentru săptămâna viitoare plănuiesc să mai trec o dată prin hainele mele să văd ce mai port, ce nu (excepție hainele de vară) și să fac curat și în cosmetice. Până săptămâna viitoare, mă puteți urmări pe Instagram pentru a fi la curent cu ce mai fac :)

joi, 12 octombrie 2017

Recenzie literară: Jurnalul unui killer sentimental de Luis Sepulveda (1998)

Salut!
Astăzi am postat o nouă recenzie video pentru o carte micuță, dar interesant scrisă și captivantă. Pentru prima dată, Jurnalul unui killer sentimental este publicat împreună cu o altă povestire, Yacare, iar editura Polirom de la noi traduce, în 2004, ambele titluri într-un singur volum. Am citit dor Jurnalul unui killer sentimental, însă stilul lui Sepulveda mă îndeamnă să lecturez și alte lucrări semnate de el.
Ce părere ai despre cărțile polițiste? Dar despre literatura sud-americană?

marți, 10 octombrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 5

Bună!
A trecut săptămâna cu numărul 5 din drumul meu spre minimalism, o săptămână în care am făcut lucruri puțin observabile cu ochiul liber. Mai exact, am făcut curățenie în rețelele de socializare.
Acestea ocupă mult din timpul meu, mai ales înainte de culcare sau în transportul public. Stau pe Facebook, pe Instagram, Pinterest, Goodreads și nu numai. Cert este că în ultima perioadă am ajuns în etapa în care deschideam o aplicație, dădeam scroll și nu vedeam absolut nimic interesant. Știu că, mai nou, au avut loc niște modificări pe aceste platforme, modificări ce nu mă încântă în mod special, dar încet-încet mă obișnuiesc cu ele și cu faptul că văd o postare veche de o săptămână lângă o știre ce nu mă interesează deloc.
Ideea este că am început să dau unfollow la multă lume, pentru că ceea ce postau nu mă interesa. A fost o metodă stupidă de a-mi curăța feed-ul, pentru că, până la urmă, acele persoane tot rămâneau în lista mea de prieteni. Așa că m-am așezat frumos într-o seară și am luat la puricat lista. Nu am mai făcut curat în aceasta de foarte mult timp și după câteva zeci de minute am rămas mulțumită de rezultat. Pe lângă unfriend-uri, am ieșit din mai multe grupuri care nu prezintă interes pentru mine, sau care au un titlu interesant, dar lumea a început să devieze de la subiect. Sau pur și simplu nu mă mai simțeam atrasă de acea comunitate. Pentru mine este important să mă implic în discuțiile de pe grupurile din care fac parte, iar dacă subiectele discutate nu îmi captează atenția, atunci e clar că nu mai are sens să le tot văd în feed.
Am făcut același lucru cu Instagram - am dat unfollow la persoane/conturi ce nu mă interesează. Pe la sfârșitul verii m-am băgat în grupuri cu C4C (comment for comment) sau L4L (like for like) și tot așa. Ideea era de a ne promova reciproc, fie că era vorba de cont de Instagram sau blog/canal de YT. La primul meu C4C mi-am dat seama cât de puțin mi se potrivește această metodă. În primul rând, există o serie de reguli - dai like la postarea omului, te duci pe blog, lași un comentariu de cel puțin 4 cuvinte. Dacă se înscriu 3 oameni, e ușor să faci toate astea. Dacă numărul participanților trece de 10... Ei bine, a fost un chin să intru pe blogul fiecăruia și să citesc absolut tot articolul, pentru a-mi exprima apoi părerea. Mie îmi place să scriu și să comentez, dar atunci când subiectul abordat nu e din sfera intereselor mele, e dificil să găsesc cuvinte pentru a spune ceva. Am citit și articole foarte prost scrise, pline de greșeli, sau niște păreri care-mi sunt străine. Am primit și eu o serie de comentarii la articolul participant în C4C, dar comentarii forțate - se vede de la o poștă că omul nu e interesat de ce ai scris ci comentează de dragul comentatului.
Ideea unor astfel de acțiuni în masa este promovarea reciprocă, dar statisticile sunt altele: nu mă ajută cu nimic numărul mare de vizitatori unici pe zi plus 10 comentarii la același articol, dacă acest lucru este forțat. Pentru că a doua zi numărul de vizitatori revine la normal, statisticile nu o iau în sus stabil, ci fac un salt și apoi cad în punctul din care au plecat. Așa e în cazul meu, poate pentru altcineva C4C a meritat efortul. Dar pentru mine, e mult prea mult timp consumat aiurea cu cititul unor bloguri ce nu mă încântă.
Același lucru și cu Follow 4 Follow pe Instagram: mi-am umplut lista cu conturi ce postează lucruri prea puțin interesante pentru mine, astfel încât nu mai ajungeam să văd ce mai posta contul X sau Y pe care-l urmăresc de plăcere. 
Curățenia de toamnă în rețele de socializare a durat ceva timp, dar mi-am învâțat lecția: pentru a mă înconjra de frumos, trebuie să pun accent pe lucrurile ce mă interesează cu adevărat, să citesc articole ce mă fac să vreau să întrețin o conversație cu autorul, să dau like la poze cu oameni și lucruri ce-mi plac cu adevărat. Acum feed-ul meu arată mult mai bine, iar pozele pe care le văd pe Insta sunt exact din domeniul care mă interesează.
Tu ce ai făcut săptămâna aceasta?

joi, 5 octombrie 2017

Recenzie literară: Amantul doamnei Chatterley de D. H. Lawrence (1928)

Bine te-am (re)găsit! Joia aceasta am venit cu un nou video, o recenzie pentru romanul controversat Amantul doamnei Chatterley de D. H. Lawrence. E destul de interesantă povestea apariției acestei cărți, dar și modul în care a fost primită de către cititorii vremii.
Ai citit această carte? Ce impresii ți-a creat? Ne vedem joia viitoare! :)

marți, 3 octombrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 4

Bine te-am (re)găsit!
A trecut o lună de când mi-am făcut scop în viață debarasarea spațiului din jurul meu, fie că este vorba de ceva fizic sau nu. Stilul de viață minimalist mă atrage din ce în ce mai mult și sunt foarte încântată de faptul că în momentul de față am un scop de lungă durată, plăcut în executare și nu în ultimul rând, benefic.
Așadar, săptămâna ce a trecut mai mult am stat pe gânduri și m-am uitat la filmulețe pe YT legate de ce lucruri nu sunt necesare în viața noastră de zi cu zi. La ce aș putea renunța fără a-mi scade nivelul de confort și fără a a avea nevoie de acele lucruri într-un viitor mai îndepărtat.
Am mai făcut un lucru pe care mi-l doream de mult timp: mi-am mutat o bună parte din pozele de pe laptop pe Google Photos. Laptopul meu e destul de bătrân, se îndreaptă cu pași încrezători spre exitus, iar ideea de a pierde niște fișiere care sunt stocate doar pe acesta mă îngrozește. Desigur, aș putea oricând să-mi iau un stick sau un hard extern pentru așa ceva, dar din punctul meu de vedere, e mult mai comod și accesibil să am totul stocat pe Google. Cu această ocazie, am făcut curățenie în poze și am șters destul de multe fișiere. De ce? Pentru că multe erau poze de duzină. Cinșpe selfie-uri cu colegii din liceu într-o grădină. Patru poze aproape identice la același copac tomnatic. Câteva gif-uri stil Boomerang cu cizme. Poze de-ale colegilor care au avut acces la telefonul meu și tot așa. Cu alte cuvinte, lucruri care dacă ar fi să dispară, nu le-aș simți lipsa. Pozele de la nunta surorii mele, cele câteva, mi-ar lipsi. Poze cu familia mea de pe vremea când eram copil - și alea. Sau fotografiile unde sunt importalizate clipe importante din viață - lucruri care nu se mai repetă și care nu mai pot fi realizate o dată.
A durat ceva timp până când am sortat, șters și copiat pozele, dar am conștientizat că laptopul meu avea mult prea multe elemente care nu contează pentru mine. Care îmi ocupă spațiu. În ceea ce privește laptopul, eu sunt o persoană organizată, țin totul în foldere separate, știu unde să caut un doc, o poză sau un proiect. Nu am avut niciodată problema cu „habar nu am unde e chestia aia, hai să răscolesc peste tot”. Și totuși, simțeam că am mult prea multe poze de duzină, care nu înseamnă nimic pentru mine și locul lor nu este în fișierele mele.
Mai departe, după curățenia generală din laptop, am trecut la chestii mărunte de prin casă. Am aruncat câteva suporturi de odorizant. Nu am nevoie de atâtea (nici nu am suficiente prize) și de aceea ne-am luat rămas bun. Împreună cu acestea, din casă au plecat și un bol care s-a uzat și nu îmi mai plăcea cum arată și fierul meu vehi de călcat, care nu mai făcea față și mai avea tendința să scurtcircuiteze.
Deși nu am programat acest lucru, am constatat că și o pereche din cizmele mele de toamnă trebuie să plece. Le-am încălțat pentru prima dată anul acesta și în aceeași zi le-a zburat tocul. Pentru că sunt destul de vechi - au vreo 3 ani - și uzate, nu am mai încercat să le resuscitez.
Făcând curățenie în debara, am descoperit punga aceasta cu bigudiuri pe care nu le-am folosit de nu știu când și e foarte puțin probabil să o mai fac vreodată. Un lipici de când lumea, care s-a și uscat și câteva bucăți de umerașe de aluminiu. De curând mi-am luat câteva umerașe de la Carrefour, care sunt super mișto - hainele nu alunecă de pe acestea, sunt trainice și au o viață lungă, le recomand. Îmi plac mult aceste umerașe și în sfârșit am putut renunța la acestea din aluminiu. Fiind cam toate moștenire de la curățătorie, nu am plâns după ele.
Am fost nevoită să mă despart și de două oje, deși abia le primisem. Am încercat să le folosesc și să le consum până la capăt, dar din păcate consistența lor a devenit mult prea densă, iar dizolvantul pentru ojă nu a reușit să schimbe acest fapt.
Am ajuns și la cutia cu bijuterii. Pe când eram în liceu, îmi plăcea mult să schimb cerceii, să-i asortez cu hainele, să iau perechea ce mă binedispune. Parcă aveam mai mult timp pe atunci pentru așa ceva, dar în ultimii ani tind să port o singură pereche de cercei zilnic și să aleg ceva mai deosebit la ocazii. Și preferințele mele au devenit altele - mă atrag mult mai mult piesele mici și finuțe. Mama mea adoră bijuteriile de genul, așa că ceea ce vedeți va pleca la ea.
Am mai renunțat la două articole aurii - o pereche de urechi pe care am purtat-o cred că o singură dată și un lănțișor cu fluture, care arată foarte bine și are un sistem de prindere interesant, dar nu am cu ce să-l asortez și cred că altcineva s-ar bucura mult mai mult de acesta.
Așa a trecut săptămâna mea - am făcut tot ce mi-am propus și sunt mulțumită de rezultat. Tu ce ai mai realizat în ultimele zile? Ai făcut vreun pas important pentru a-ți atinge scopul?

luni, 2 octombrie 2017

Recenzie literară: Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman (2012)

La sfârșitul lunii mai am fost la Bookfest 2017 pentru a-mi lansa cartea. Standul editurii la care am publicat primul meu volum era fix lângă standul țării invitate - Suedia, iar tot ce însemna Suedia, însemna și coperta cărții Un bărbat pe nume Ove. Deși am stat o zi întreagă acolo și imaginea bătrânului întors cu spatele și a pisicii ce se alinta la picioarele acestuia era peste tot, nu am fost tentată să cumpăr cartea. Tentația a venit vara, la târgul Gaudeamus de pe litoral, unde am procurat-o la reducere cu 35 de lei. Nu am fost cuprinsă de febra bătrânului Ove, dar am văzut titlul acesta peste tot, în toate grupurile literare, la o bună parte dintre bloggerii pe care-i urmăresc. Așa că am zis să văd și eu care-i treaba cu volumul de debut al autorului.
Ove este un bătrân ce la momentul acțiunii locuiește singur. O jumătate de an în urmă i-a murit soția, copii sau prieteni nu are și deranjat de lipsa soției în casă, Ove decide să se sinucidă. Doar că un imbecil parchează mașina cu remorcă fix în cutia lui poștală. Se adeverește că imebiclul e noul vecin, care împreună cu mașina pe care nu știe să o conducă, o aduce pe nevastă-sa, Parvaneh, femeie de origine iraniană, mamă a două fete, însărcinată și surprinzător de energică pentru condiția fiziologică în care se află. Parvaneh decide să se împrietenească cu vecinul ursuz, o misiune în jurul căreia se desfășoară firul narativ al cărții.
Contrar părerilor pozitive, mie romanul nu mi-a plăcut mai deloc. Am urmărit-o pe Lorelei, care a postat o recenzie pe YouTube despre Un bărbat pe nume Ove și am fost de acord cu ea în totalitate. Dar să le iau pe toate la rând.
Primele două capitole ale cărții descriu o dimineață obișnuită a bătrânului: acesta se trezește devreme și pornește în inspecție prin cartier. Verifică dacă gunoiul este aruncat în containerul potrivit. Notează numerele mașinilor ce sunt parcate în cartier mai mult de 24 de ore. Trage de ușa garajului ca să verifice dacă e încuiată. De trei ori. Dă câte un șut semnului de stop de pe stradă. De fapt, o face de trei ori. Apoi se duce acasă. Lumea ar spune că e meticulos, eu în schimb îl văd ca pe un om ce suferă de TOC (Tulburare Obsesiv-Convulsivă). E genul ăla de vecin pe care nu-l suporți, pentru că are un set de reguli tâmpite pe care vrea să le respecți și tu. Chiar dacă acestea nu au niciun sens și nu se pupă cu stilul tău de viață/părerile tale.
Următoarele capitole sunt despre copilăria lui Ove, iar cititorul află că acesta era deja moș la vârsta de 16 ani. Îi place să muncească, dar nu se sinchisește să vorbească cu cei din jur. Ajunge într-o situație neplăcută la muncă, unde este învinuit de un furt pe care l-a săvârșit altcineva, însă din principiul „eu nu sunt turnător” nu zice nimic și este concediat. Mi s-a părut că alte principii ale sale, care sunt descoperite anterior de către narator, sunt în contradicție cu situația respectivă.
Apoi, brusc, Ove, care nu avea nicio treabă cu lumea din jur, o vede pe Sonja - viitoarea nevastă  - în gară și se îndrăgostește pe loc. Pur și simplu. Total în contradicție cu personalitatea sa. Dar dragostea nu este un sentiment logic, așa că nemulțumirea mea o las la o parte. Totuși, pe tot parcursul căsniciei lor, lui Ove nu-i convine niciodată nimic din ce vrea/face Sonja, nu o înțelege, dar acceptă mofturile ei. Cu stoicism. Sonja, la rândul său, nu mi s-a părut un personaj credibil - nu a fost problema că a lipsit din acțiune, fiind revocată doar din amintirile lui Ove, ci pentru că imaginea ei, acțiunile și gândurile sale nu mi s-au părut plauzibile. E ideală din toate punctele de vedere, nu am văzut o trăsătură negativă, așa că nu am putut să o percep ca pe un personaj real.
Trecând la prezent, Ove vrea să se sinucidă, dar tentativele sale dau greș de fiecare dată pentru că în peisaj apare vecina gălăgioasă, mereu dorind ceva de la bătrân - repară-mi caloriferul, du-mă cu mașina acolo, fă-mi asta, ai grijă de pisica asta. Parvaneh mi s-a părut extraordinar de enervantă și nesimțită, iar Ove surprinzător de tolerant cu ea.
Mai sunt câteva elemente care nu mi-au plăcut deloc (lăsând la o parte părerea generală). Unul dintre acestea este povestea cu pisica jigărită, care dintr-o maidaneză devine cea mai bună prietenă a lui Ove. Bătrânul o tot alungă de pe gazonul său, o amenință, dar când o găsește Parvaneh aproape moartă în zăpadă, nu se sinchisește să o salveze. Altcineva o readuce la viață, cheamă veterinarul și toate alea, iar Ove se trezește că are un companion, brusc devenind atașat de animal. Care, apropo, nu se comportă absolut deloc ca o pisică. Dacă profesorul meu de etologie ar citi cartea, probabil că și-ar smulge părul din cap. Unde s-a văzut ca o pisică, obișnuită cu viața pe stradă, să accepte să fie „încălțată” cu șosetuțe ca să nu-i fie frig? Unde în lumea asta o pisică își urmărește stăpânul peste tot (atunci când nu îi este foame) și stă/doarme/mănâncă atunci când îi zice omul? Dacă era un câine, înțelegeam perfect. Dar pisică docilă și ascultătoare...
Un alt element ce mi-a displăcut foarte mult a fost portretizarea lui Jimmy, un vecin tânăr și obez. De fiecare dată când apărea în peisaj, naratorul - fie prin intermediul lui Ove, fie prin narațiune - nu pierde ocazia să descrie, în cele mai mici amănunte, stratul de grăsime de pe burta lui Jimmy. Sau cât de mult mănâncă. Sau cum îi stau hainele pe corpul mare. Sau ce mănâncă. La un moment dat mi s-a creat impresia că autorul urăște oamenii grași. Kilogramele în plus ale personajului au apărut de mult prea multe ori în fața cititorului, spre sfârșitul cărții îmi dădeam ochii peste cap involuntar. 
Și un al treilea moment care mi s-a părut cam exagerat a fost pasiunea lui Ove pentru Saab. Și părerea că cei ce nu cumpără o astfel de mașină sunt idioți/tâmpiți/duși cu pluta, etc. Bine, înțeleg. Bărbații au o altă atitudine față de mașini, le tratează cu un respect și chiar devotament de care femeile, de obicei, nu dau dovadă. Dar să nu mai comunici cu un om, să strici o relație de prietenie în totalitate doar pentru că celălalt și-a luat o mașină de o anumită marcă... e absurd. 
Un bărbat pe nume Ove este o carte ridicată în slăvi, considerată amuzantă, iar personajul principal ar trebui să trezească simpatie și să fie pe placul cititorului. Mie Ove nu mi-a plăcut, iar la capitolul amuzant au fost câteva fraze sau situații. În rest, cartea este un lung șir de încercări de sinucidere a bărbatului, vecina enervantă care apare de nicăieri și vrea ceva, amintiri legate de Sonja, alte personaje care apar mai spre sfârșitul romanului și brusc devin o parte importantă din viața lui Ove.
Finalul m-a amuzat prin faptul că a fost foarte happy end-ish, totul s-a întâmplat foarte brusc și în câteva pagini au fost descrise niște evenimente care sigur nu au avut loc în câteva zile. M-a amuzat și faptul că se descoperă, cam în ultima treime a cărții, că Ove are o afecțiune la inimă, despre care bătrânul știa din tinerețe, dar nu s-a interesat niciodată de acest aspect. Mi s-a părut ciudat faptul că un personaj care respectă niște reguli stricte, care are principii de fier și își ridică mașina la rang de persoană, nu s-a ocupat deloc de problema de sănătate despre care știa înainte să o fi cunoscut pe Sonja. 
Drept urmare, mie cartea nu mi-a plăcut. A avut câteva pasaje amuzante, situații care au stârnit un zâmbet, dar în general, Ove m-a enervat cu fixațiile sale, băgăcioasa de Parvaneh, pisica dresată și sfârșitul în stil Disney. I-am dat 2 stele pe Goodreads doar pentru că nu a fost o lectură îngrozitoare. Dialogurile au fost bine contruite, situațiile amuzante bine integrate în decor și context, dar cam acestea au fost părțile bune ale romanului. Merită să citești Un bărbat pe nume Ove? Eu zic că nu.
Voi ce părere aveți despre această carte? Ce v-a plăcut și ce nu? De ce?

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Can You FILIT? La ce evenimente să participi, pe cine să întâlnești și ce să faci la Iași în perioada 4-8 octombrie

După vânătoarea de cărți și recomandarea unui volum semnat de un autor prezent la festival, aș vrea să vă vorbesc puțin despre desfășurarea acestui eveniment literar ce va avea loc săptămâna viitoare.
 În primul rând, aș vrea să vă spun că îmi place la nebunie ideea de case FILIT, pe care le găsiți „împrăștiate” prin oraș, fiecare cu propria tematică. Pe mine personal mă interesează casa Fantasy - Casa de Cultură a Sindicatelor, unde pe parcursul celor cinci zile vor rula ecranizările unor serii faimoase, precum Lord of The Rings sau Harry Potter. Casa FILIT - pe care o veți găsi în Piața Unirii, va găzdui, la rândul său, evenimentul „Scriitori în Centru”, având drept invitați diferiți maeștri ai cuvintelor :)
Celelalte case, precum cea a Poeziei, a Copilăriei, Dosoftei sau diferite licee (unde se va desfășura evenimentul „Scriitori printre liceni”), vor avea ușile deschise pentru publicul larg, organizând întâlniri cu scriitori și traducători, cluburi de lectură, conferințe de presă. FILIT este un eveniment de amploare, la care participă și localurile precum Meru, Acaju, Cuib și altele - dacă intrați pe paginile acestora pe Facebook, veți vedea că au multe concursuri pentru cei ce vin la festival. Și dacă vreți un suvenir cu FILIT, îl puteți procura de la Casele participante.
Să revin totuși la ce mă interesează pe mine la acest festival. În primul rând, aș vrea să particip la un eveniment unde îl pot întâlni pe autorul seriei Haiganu, dar mi-ar plăcea mult de tot să îl pot vedea pe autorul seriei de succes Dexter (da, serialul ăla :D). Am văzut că la Meru are loc un eveniment intitulat Sexualitate și narcotice în cultura română - sper să pot ajunge. Desigur, mi-aș dori să pot participa și la „Scriitori în Centru” sau „Scriitori printre liceeni”, să văd cum fac cu programul de la universitate. Dar dacă este voință, este și putință, nu? :)
Merită să veniți la FILIT? Cu siguranță! Printre invitații speciali se numără Svetlana Alexievici (autoarea cărții Războiul nu are chip de femeie), Mircea Cărtărescu, Jan Cornelius, György Dragomán, Xingjian Gao, Tatiana Țîbuleac (Vara în care mama avea ochii verzi), Dănuț Ungureanu și mulți alții ( eu i-am enumerat pe cei despre care am auzit sau pe care i-am citit, dar sunt sigură că în lista de pe site veți găsi nume care vă sună cunoscut sau care vă sunt dragi). Fiind un eveniment internațional de literatură și de traducere, nu vor lipsi nici invitații speciali, printre care se numără Marius Chivu, Denisa Comănescu (Raftul Denisei), Jack Snyder, nici traducători - datorită cărora noi, cititorii români, avem ocazia să citim niște cărți frumoase. 
Iar pentru cei care vor să fie mai incognito și nu sunt mari amatori de participat la evenimente, am o veste bună: Salonul (Internațional) de Carte Bookfest va fi prezent la Iași, în perioada 6-8 octombrie în Piața Unirii, unde veți putea procura titlurile ce vă interesează la prețuri avantajoase (reduceri până la 90% sau oferte de 2+1). 
Dacă nu v-am convins încă, vă invit să intrați pe site-ul FILIT și să consultați programul complet, să urmăriți activitatea festivalului pe Facebook sau să veniți direct la evenimente (mai puțin cele cu rezervări) și să vă convingeți că la Iași, toamna aceasta plouă cu literatură!
PS: Nu uitați de hashtag-urile #canyoufilit, #autorprezentlafilit și #filit pentru a fi la curent cu ce mai spune lumea, ce eveniment are loc și cât de însuflețit este Iașiul în această perioadă :)

joi, 28 septembrie 2017

Recenzie literară: Fantoma de la operă de Gaston Leroux (1910)

Astăzi este joi și pe Elena's Bookshelf vorbesc despre Fantoma de la Operă de Gaston Leroux, un roman care a stârnit multe controverse și a inspirat generații de scriitori. Atmosfera sumbră, muzica ce acompaniază acțiunea și sentimentele complicate ale personajelor au fost acele repere ce m-au îndemnat să-i ofer 5 stele. Vă invit să urmăriți recenzia pe Youtube :)
Cine a mai citit cartea? Ce impresie v-a creat?

miercuri, 27 septembrie 2017

Recenzie literară: Haiganu. Furia oarbă de Marian Coman (2017) - Autor prezent la FILIT 2017

Cartea de față reprezintă continuarea poveștii lui Haiganu din primul volum, Fluviul șoaptelor, despre care am scris aici. Zourazi, personajul principal - care nu este nici om, nici zeu, nici mag, dar prin sângele căruia curge puterea celor trei, se trezește într-un loc necunoscut. Undeva în altă parte, prințesa Celor Mărunți, micuța Păi, este închisă într-o temniță din Xantipor, lucru ce se datorează magului Garlaan. În fruntea mortăciunilor a lui Moroianu, se află Dekibalos, a cărui scop începe să devină din ce în ce mai neclar...
Furia oarbă este al doilea volum pe care l-am primit de la autor și vreau să-i mulțumesc pe această cale pentru carte. Am primit coletul și pentru că primul volum al seriei nu m-a dat pe spate, am fost plăcut surprinsă când am terminat de citit cartea. În Furia oarbă, construcția narațiunii mi s-a părut mult mai bună și mai pe înțelesul meu. Scriam la recenzia pentru Fluviul șoaptelor că totul mi se pare încețoșat, că firul narativ este greu de urmărit și că pentru un cititor neavizat cu universul Harap Alb Continuă!, tot ce se întâmplă în Haiganu nu prea are sens. Se pare că în volumul doi, acest aspect a fost înlăturat - mi-a fost foarte ușor să urmăresc personajele și să văd încotro se îndreaptă. Împărțirea unui capitol în subcapitole, atunci când se schimba naratorul sau perspectiva acestuia, a fost un pas ce m-a apropiat mai mult de personajele din carte. În ceea ce privește personajele, din punctul meu de vedere au devenit mai complexe, trăsăturile principale au fost conturate mai bine, iar cele secundare puse în fața cititorului sub formă de gesturi, decizii sau imagini abia perceptibile, dar suficient de bine creionate.
Dintre cele trei (patru) perspective, preferata mea a fost cea a magului Garlaan, care suferă o transformare substanțială, foarte bine prezentată. Dintre toate personajele, Garlaan mi s-a părut cel mai complex și mi-a dat impresia că autorul, în acest volum, l-a ales pe mag drept personajul preferat. În cealaltă extremă este Haiganu, care mi s-a părut un personaj fad în acest volum. Apare rar și e foarte abstract tot ceea ce se întâmplă în jurul său.
Un alt aspect care mi-a plăcut în acest volum a fost numărul mare de imagini de impact - distrugerea unui oraș, călătoria lui Ghilmax, stanele de piatră care ascund ceva... Imaginile acestea au fost foarte bine conturate, astfel încât m-am lăsat, involuntar, furată de peisaj. Nici nu mi-am dat seama când am terminat volumul, ca mai apoi să revin cu gândul la personaje și la ce se va întâmpla în următorul volum.
Haiganu. Furia oarbă de Marian Coman este o carte fantasy de care are nevoie literatura română. La început, e puțin dificil să înțelegi proveniența personajelor, dar mai ales a numelor acestora și a scopului pe care-l îndeplinesc (fapt ce l-am simțit citind primul volum). Dar începând cu Furia oarbă, totul devine mult mai clar și mai complex, fără însă a bulversa cititorul. Aștept cu nerăbdare următorul volum, să văd încotro se îndreaptă acțiunea și ce mai pun la cale personajele.
PS: Pentru fanii ieșeni ai autorului, Marian Coman va veni la Iași în cadrul FILIT, unde îl veți putea întâlni la Casa Fantasy, miercuri, 4 octombrie, intervalul orar 16-17:30.

marți, 26 septembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 3

Bună dragilor!
Săptămâna acesta s-a adeverit a fi una complicată în ceea ce privește planul meu - am avut multe de făcut, programul meu e dat peste cap datorită unui orar formulat în așa fel, încât am multe ferestre și stau toată ziua la facultate. În weekend am fost plecată, rezultă că am stat puțin de tot pe acasă și drept urmare, nu am făcut mare lucru.
 Cu toate astea, am ajuns să fac curat în haine. Nu le am pe toate în același loc, de exemplu hainele de vară nu sunt la mine acum, așa că misiunea declutter your closet se desfășoară în mai multe etape, pe o perioadă nedeterminată de timp. Așa arăta „zestrea” mea înainte de a rearanja lucrurile:
Nu voi arăta momentan poza de after, pentru că nu sunt pe deplin mulțumită de numărul de haine de care m-am despărțit, plus că nici nu le am pe toate aici. În următoarele 49 de săptămâni câte mi-au rămas, voi face un update, cu before & after, așa că fiți pe fir :)
Să trec și la lucrurile care au dispărut din șifonier:
Acestea sunt. Toate vor fi donate, cu excepția blugilor negri din stânga sus. Aceștia vor pleca la REDU, o organizație demnă de tot respectul. Dacă sunteți din Iași sau împrejurimi și vă interesează subiectul respectului față de mediul în care trăim, vă invit să le vizitați site-ul și să aflați cum puteți schimba lucrurile în bine.
Aici am terminat în materie de haine (pe moment). La capitolul încălțăminte stau foarte bine în ceea ce privește sezonul rece, de aceea nu mă voi ocupa de această categorie până la primăvară. 
Am descoperit că am uitat să arunc ceva săptămâna trecută: o geantă și un gloss. Geanta mi-a fost dragă și am purtat-o foarte mult în ultimii trei ani, atât de mult încât i s-au tocit toartele și s-a dus pielea pe ici, pe colo. Am stat să mă gândesc dacă să o donez, dar am ajuns la concluzia că nu e într-o stare bună pentru a fi utilizată în acest scop. 
Glossul ar fi trebuit să steie pe măsuța mea și să își vadă de treabă, dar l-am folosit după o lună de la ultima utilizare și am constatat că și-a schimbat mirosul. Oricât de rău îmi pare de faptul că e aproape plin și că l-am primit cadou de la o prietenă, a trebuit să mă despart de acesta din cauze evidente.
Cam așa a trecut săptămâna mea. Am scăpat de mai multe lucruri, dar tot nu mi-am creat un plan bine pus la punct. Am ajuns în situația în care habar nu am ce voi face săptămâna următoare, cel mai probabil mă voi apuca de curățenia generală în fișierele de pe laptop. Sunt destul de organizată la acest capitol, mai puțin în folderul cu poze... cu giga de poze. Așa că voi avea de lucru.
Voi ce ați mai făcut? Dacă sunteți pe același drum cu mine, ce progrese aveți?

duminică, 24 septembrie 2017

Lecturile preferate din 2016

Această postare vine târziu, știu, dar mi-a luat ceva timp să-mi aleg lecturile preferate din 2016 - chiar dacă suntem aproape de finele anului și articolul (sau filmulețul) cu preferatele lui 2017 este pe drum. În anul ce a trecut am citit destule cărți, dar nu mă pot lăuda cu faptul că le-am citit cu mult drag pe toate. Lăsând la o parte dezamăgirile, în articolul de azi vreau să vă vorbesc despre ce cărți am descoperit și pe care le-am îndrăgit:

 Ao Haru Ride de Sakisaka Io/ Orange de Takano Ichigo

Manga citesc ocazional, de obicei lucrări cu puține volume și preferabil terminate. În anul ce a trecut am savurat două lucrări total diferite, dar care mi-au rămas în minte.
Ao Haru Ride este o manga despre adolescență, drame sentimentale de liceeni, iubiri nedestăinuite. Povestea este una destul de banală - Yoshioka Futaba intră la liceu și vrea să-și schimbe radical viața. Are o singură părere de rău: băiatul pe care-l plăcea în școala generală, Tanaka Kou dispare fără ca ea să-i spună ce simte. Mare îi este surpriza când îl întâlnește pe Kou pe holul liceului, dar acesta nu mai este băiatul pe care-l cunoștea: este tăcut, ursuz, nu foarte prietenos și în plus, poartă alt nume. Ca în orice manga, de aici eroina încearcă să-l redescopere pe alesul inimii, intervin alte fete, drame, mistere și finalul fericit. Povestea în sine nu este cine știe ce, dar mi-a lăcut mult modul în care este desenată manga. 
Orange, pe de altă parte, a fost una din acele povești depresive, care mi-a adus aminte de o altă manga citită prin liceu (deși poveștile seamănă-nu seamănă). Într-o zi, Takamiya Naho, o adolescentă ca oricare alta, primește o scrisoare de la... Takamiya Naho, o tânără cu 10 ani mai în vârstă. În scrisoare sunt descrise cu exactitate evenimentele din acea zi, dar și faptul că Naho din viitor regretă multe lucruri și în special îi pare rău de faptul că nu a putut salva de la sinucidere un băiat, Naruse Kakeru, care urma să se transfere în clasa lui Naho în ziua în care a primit scrisoarea. Femeia din viitor o roagă pe adolescentă să fie mai atentă cu Naruse și să nu desconsidere conținutul scrisorii.
Evident, Naho din prezent consideră că acea scrisoare e o glumă și nu ia în serios ce e scris în ea. Dar evenimentele din ziua aceea se petrec exact ca în scrisoare, iar în următoarele zile în chip misterios apar alte scrisori, cu un mesaj asemănător. Într-un sfârșit Naho realizează că acele scrisori nu sunt o glumă și descoperă că nu este singura care le primește. Colegii de școală și prietenii ei - Hiroto, Takako, Saku și Azusa destăinuie, rând pe rând, că și ei primesc scrisori din viitor, toate cerând aceleași lucruri aodlescenților: să nu aibă regrete și să fie foarte atenți cu Kakeru. Cei cinci, în frunte cu Naho, decid să se împrietenească cu noul venit și să evite anumite evenimente ce duc la nefericirea autorilor scrisorilor din viitor.
Orange este, cu siguranță, o lectură depresivă, dar frumoasă în același timp; cred că titlul nu este pus la nimereală, căci povestea este unde dulce, precum portocalele, unde amară, precum coaja acestor citrice. Cu un final deschis, manga de față te face să te gândești la cât de important e să iei decizii pe care nu le vei regreta.

Flori pentru Algernon de Daniel Keyes

Despre această carte am vorbit detaliat în acest filmuleț, vă invit să-l vizionați:

Poveștile colorate cu zâne ale lui Andrew Llang


Din când în când, simt nevoia să citesc povești. Dacă sunt și puțin macabre, și mai bine. Fairy books, sau cărțile colorate cu zâne ale lui Andrew Llang au fost citite pe parcursul a doi ani și m-au ajutat mult în sesiuni - așa, ca să-mi mai eliberez memoria. Fiecare volum este compus din povești adunate de prin toată lumea, cu happy end-uri sau nu, misterioase, vesele, simple sau complexe, pentru toate gusturile. Am văzut de curând câteva volume prin librării, fapt ce m-a bucurat - sunt cărți frumoase și e bine că, în sfârșit, au apărut și pe la noi. Am scris mai detaliat despre această serie în acest articol.

Bruta de Guy de Cars

Romanul de față mi-a inspirat un fel de Parfumul de Patrick Suskind, dar nu la fel de macabru. Are loc o crimă și Victor Deliot, un avocat ce aproape și-a încheiat cariera, este desemnat acuzatului Jaques Vauthier. Nimic ieșit din comun, doar că domnul Vauthier, sau bruta, este un triplu infim: este orb, surd și mut din naștere. Cum a reușit să omoare un om, de ce a făcut-o și cum, cu tripla lui infirmitate, urmează să discute cu avocatul. Cert este că domnul Deliot trebuie să o scoată cumva la capăt.
Mi-a plăcut acest roman (oarecum polițist) datorită unui fir narativ construit inteligent, cu personaje conturate (în special ”bruta”), dar și personalitatea avocatului, decis să descopere adevărul, toate ingredientele formând o mâncare (de carte) pe care am înfulecat-o repede și am digerat-o câteva zile. Mi-a plăcut mult modul în care a fost construit Vauthier, mi se pare dificil să conferi o formă unui personaj care nu vede, nu vorbește și nu aude. Cartea m-a ținut cu sufletul la gură și o recomand cu drag.

Pânza de păianjen de Cella Serghi

Dacă vă este dor de mare și sunteți melancolici după vremurile de demult, cartea de față este leacul. Adolescența, tinerețea, iubirea, dezamăgirea, copilăria și viața de adult se îmbină armonios în filele acestei cărți, totul desfășurându-se într-un trecut recent, pe malul mării. Am scris o recenzie mai detaliată despre această lectură.

1Q84 de Haruki Murakami

Aomame urcă pe o scară de incendiu pentru a ajunge cât mai repede la hotelul unde urmează să omoare un om. Tengo este rugat să corecteze un roman ciudat, scris de o adolescentă nu mai puțin ciudată. Ce legătură au cei doi oameni și care este misterul ce le unește soarta?
Deși se numără printre ultimele lecturi ale anului, 1Q84 e o favorită. Murakami știe cum să mă facă dependentă de rândurile pe care le scrie, dar cartea aceasta m-a impresionat mult și de fiecare dată când mă gândesc la acțiune îmi trece un fior pe spate. Am scris o recenzie separată pentru acest roman.

Cerul nu iartă pe nimeni de Erich Maria Remarque

Într-un sanatoriu din Alpi pilotul de curse Clerfayt face cunoștință cu Lillian, femeie frumoasă dar bolnavă. Incapabilă de a-și accepta situația, dar dornică de viață, după un război recent, Lillian decide să plece cu Clerfayt.
Remarque este unul din autorii mei preferați și îmi este greu să nu mă îndrăgostesc de cărțile lui. Cerul nu iartă pe nimeni a fost din start o carte ce nu promitea fericire, dar a fost plină de clipe fericite. O părere detaliată găsiți aici.

Capul profesorului Dowell de Aleksandr Beleaev

Profesorul Dowell s-a stins din viață în perioada în care lucra la un proiect ce viza jocul cu moartea. Asociatul acestuia, doctorul Kern, o angajează pe Marie Laurent ca laborantă, însă odată ajunsă în laborator, femeia descoperă că pe masă, sub un clopot de sticlă, se află capul profesorului Dowell, viu și lucid.  Mi-a plăcut această carte pentru felul în care naratorul combină elementele macabre și vesele, dar și interacțiunea personajelor între ele și în special, cu profesorul.... erm, capul acestuia. Recenzia detaliată o găsiți aici.

Serile în cătunul de lângă Dikanka și Mirgorod de Nikolai Gogol

Cunoscut de publicul larg datorită romanului-poem Suflete Moarte, Nikolai Gogol a scris și proză scurtă, dar în același stil zeflemitor, ce aduce zâmbetul pe buzele cititorului. Povestire în ramă, Serile în cătunul... sunt, de fapt, povești relatate de către diaconul Foma Grigorievici. Povești fantastice, dar nu prea, povești ce s-au întâmplat cu oameni pe care acesta-i cunoaște, dar nu prea. Povești ce au schimbat felul de a gândi a concetățenilor, dar nu prea. A fost o plăcere să citesc acest volum; plin de umor, situații penibile, spirite, duhuri și îngeri. Am scris pe blog despre.

 Hendrik de Mol și Planeta de Aur de K.J. Mecklenfeld

Cărțile pentru copii nu fac parte, de obicei, din lista mea de lecturi, dar titlul acesta m-a atras și am procurat cartea. Ce-i drept, a stat necitită vreo jumătate de an, poate mai mult, după care am decis să o iau cu mine la mare, să am ocupație în timp ce-mi prăjeam umerii la soare.
Hendrik este un băiat de 8 ani care suferă de agorafobie. Pentru a-i face viața din casă mai frumoasă, bunicul Martinus i-a dăruit un ursuleț verde de pluș ca să-i țină de urât. În urma unor evenimente, un vrăjitor îl transformă pe Hendrik într-o cârtiță și-l răpește pe bunicul. Colac peste pupăză, Bernard, ursulețul, este, de fapt, un erou internațional și a fost trimis pe Pământ pentru a avea grijă de ceva important... astfel, cei doi pornesc într-o călătorie pentru a-l găsi pe bunicul Martinus și a salva universul. Această carte a fost o lectură ușoară, plăcută și mai mult ca sigur o voi citit cândva copiilor mei. Abia aștept să citesc volumul II... până atunci, vă invit să citiți recenzia completă pe blog.

Cartea nunții de George Călinescu

Jim fură un sărut în tren. Sigur că nu va mai întâlni tânăra timidă, se trezește cu Vera în pragul casei cu molii. Romanul a fost citit în urma unei lupte interioare între a-i mai da o șansă lui Călinescu sau nu. Citisem Enigma Otiliei și deși mi-a plăcut stilul în care a fost scrisă, nu mi-a plăcut povestea și personajul principal. Așa că romanul de față l-am luat nehotărâtă, l-am citit și până la urmă, am decis că îmi place Călinescu. 

Aripi frânte de Kahlil Gibran

Pe Gibran l-am descoperit în liceu și cartea de față, odată ajunsă la mine, s-a trezit direct pe noptieră. Povestea, aparent, este una banală: Selma Karamy este o tânără frumoasă, plină de spirit, inteligentă și bogată. Soarta îi este decisă de către episcop, o figură puternică,  care o logodește cu nepotului său.
 Deși personajul principal, naratorul, știe acest lucru, se îndrăgostește de femeia altuia, sentiment reciproc. Ceea ce este diferit în cartea lui Kahlil Gibran este forma în care acesta prezintă trăirile personajelor. Mi-a plăcut ideea de dialog prin scrisori, prin intermediu cărora cititorul poate descoperi chipurile adevărate ale protagoniștilor.

Groapa cu fete de Aleksandr Kuprin

Cunoscută și ca Yama, cartea de față aduce în prim plan viața dintr-un bordel și elementele acesteia: prostituatele, ajunse aici din disperare, prin înșelăciune sau de bună voie; patroana și ”mușchii” acesteia; clienții, care mai de care, elevi de liceu, funcționari publici, criminali sau soți-model.
Romanul lui Kuprin, deși pare frivol la primele capitole, devine o lectură depresivă pe parcurs, ca la sfârșit să împingă cititorul să vadă situația fetelor și rolul prostituției în societate în sine într-o altă lumină. 

Acestea au fost lecturile preferate din 2016, fără a fi aranjate într-o ordine anume. Dacă ar fi să aleg cartea anului, aceasta ar fi 1Q84, dar având în vedere că am citit atâtea delicii literare, nu le pot ignora și trimite în obscuritate.
Voi ce ați citit în 2016? Se regăsește vreun titlu în lista mea? Să aveți parte numai de cărți frumoase și lecturi ce creează dependență :)