joi, 21 septembrie 2017

Recenzie literară: Flori pentru Algernon de Daniel Keyes (1966)

Am deciz ca ziua de joi să o dedic literaturii. Nu că nu aș citi destule cărți sau aș scrie puțin despre acestea, dar mi-am dorit ceva mai mult de la propria persoană, așa că am decis să-mi fac și un canal Youtube, Elena's Bookshelf. Urmăresc booktuberi de la noi și de afară de mult timp și consider că acest format de comunicare cu voi, cititorii mei, se pliază pe gusturile mele.
Joia aceasta, subiectul filmulețului este romanul lui Daniel Keyes - Flori pentru Algernon, pe care vă invit să-l urmăriți.

marți, 19 septembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 2

Astăzi este marți, deci ziua raportului. Este a 2-a săptămână în care îmi croiesc încet-încet un drum în viață cât mai curaț și liber - mă debarasez de lucruri care-mi ocupă aiurea casa și mintea și, deși avântul nu este la fel de mare ca în prima săptămână, rezultate sunt.
Ultimile zile am tot fost pe drumuri, cu acte, facultate și tot tacâmul, astfel încât nu am avut prea mult timp să stau acasă să contemplez fiecare colț și să găsesc câte ceva de a elimina din peisaj. Așa că m-am axat mai mult pe mărunțișuri și pe lucruri care sunt la vedere. Mi-am propus să fac curat în hainele mele, dar săptămâna asta nu este niciun progres pe acest plan.
În schimb, mi-am făcut curat în oje și în produsele de frumusețe. Am rearanjat lucrurile și pe măsuța mea de machiaj, dar nu sunt încântată de rezultat, așa că vă las aici doar poza de before, urmând în timp să fac un update:
Apoi, am trecut la un trusou (nu știu exact cum să-i zic), un cadou de Crăciun de la o colegă de facultate. Îmi place mult și este comod, dar am observat că țin foarte puține lucruri în el - să mă gândesc ce aș mai putea depozita în acesta.
Printre componente, se numără câteva funde pentru păr, inele și elastice. Am decis să mă despart de lucrurile care nu mai sunt pe placul meu sau pe care pur și simplu nu le mai folosesc:
Și după această curățenie, trusoul meu arată așa:
Lucrurile de mai sus vor pleca la cineva care și le dorește. Pe FB există o mulțime de grupuri cu vând/schimb/donez, așa că fundele vor merge la cineva care le vrea și care se va bucura de ele. Inele sunt învechite și roase, așa că acestea și-au văzut deja sfârșitul în coșul de gunoi.
Urmează medicamentele. A trecut ceva vreme de când am umblat prin ele și când am făcut curat, am descoperit că am cel puțin cinci cutii de medicamente pe care nu le mai folosesc/expirate, totodată am depistat și ce lipsește. Încă nu am refăcut stocul, dar urmează.
După produsele farmaceutice a urmat cutia cu oje. Nu pot să zic că sunt pe deplin mulțumită de cantitatea de sticluțe pe care o am - aș vrea să am mai puține, pentru că mai am dubluri de nuanțe. Lucrez la acestea în cadrul unui project pan, mai multe despre produsele cosmetice puteți afla de pe blogul meu de beauty. Before & After:
Nu cred că se observă mare lucru, pentru că nu am aruncat decât două oje și am rearanjat celelalte sticluțe în funcție de cum vreau să le folosesc. Ce a dispărut din cutie:
Un set de pensule pentru modele, dotting tools, benzi adezive pentru manichiură (dubluri) și stickere pentru unghii. Urmează să le donez. Pixul din dreapta ar trebui să fie magnetic, dar nu funcționează, așa că îl trimit la coș.
Mi-am luat la revedere și de la aceste trei produse - nu ne mai înțelegeam bine și viața e prea scurtă pentru a mă forța să folosesc makup ce nu mă încântă.
La fel, m-am despărțit și de aceste nimicuri - o brățară pe care nu o mai port, două accesorii pentru păr care nu își fac treaba, o pensulă pentru vopsea de păr învechită și un ceas care mi-a plăcut mult, dar s-a oprit și nu am cum să-i schimb bateria.
Cutia aceasta e plină și ea, la rândul său, cu nimicuri care îmi ocupau spațiu pe măsuță. În cutie mult timp am ținut produse pe măsuța de machiaj, dar am găsit un recipient mai bun și mai frumos, așa că o pensionez pe aceasta.
Hârtia, chiar dacă nu pare, ocupă mult spațiu în casă. Mai am de cotrobăit peste tot pentru a găsi foi de care nu am nevoie, dar mănunchiul acesta l-am scos doar din făcut curat pe un raft cu hârtii și cărți. Momentan o pun într-o pungă și când se mai adună, o trimit direct la reciclare.
Aceste sandale mi-au plăcut mult până când a zburat o floare de pe aia dreaptă. Am rupt floarea de pe sandala stângă și... am uitat de ele. Le-am găsit într-un colț întunecat și nici nu îmi amintesc când le-am pus acolo. Un lucru e clar - nu le voi mai purta niciodată, sunt vechi și tocite, așa că le-am aruncat.
Cam așa a trecut săptămâna asta, fără mari schimbări, dar eu sunt mulțumită - mai puțin de faza cu hainele. În față mai am 50 de săptămâni, așa că am timp.
Voi ce ați mai făcut zilele astea?

luni, 18 septembrie 2017

Recenzie literară: Eu, Dracula și John Lennon de Jan Cornelius (2016)

Astăzi este 18 septembrie, iar în străinătate se sărbătorește Hide a Book Day - când oricine poate deveni o zână a cărților (Book Fairy). Ideea este să ascunzi o carte (de preferat, o carte care ți-a plăcut mult) undeva într-un loc public. Dacă o urmăriți pe Emma Watson, sigur știți despre ce este vorba!
Deși am ascuns o carte care-mi este dragă (și sper că persoana care a găsit-o se va bucura din plin de lectură), vreau să vă spun despre o coincidență a datelor.
Zilele astea am anunțat pe pagina de Facebook că sunt blogger acreditat la FILIT 2017 - Festivalul Internațional de Literatură și Traducere, iar prima ocupație în această postură a fost să participa la organizarea unui Bookhunt care, din coincidență, a început azi, pe 18 septembrie :).
 Organizare e mult spus, dar ideea este următoarea: tuturor bloggerilor ieșeni care au vrut să participe li s-a pus la dispoziție câte un volum cu sigla FILIT. Toate cărțile disponibile sunt scrise de autori ce vor fi prezenți la festival, iar sarcina noastră, a bloggerilor, a fost să ascundem cărțile respective undeva în oraș, pentru ca ieșenii să găsească volumele și să aibă ocazia de a primi un autograf de la autor.
După cum vedeți în titlu, cartea care mi-a picat mie pentru a o „pierde” undeva prin Iași a fost Eu, Dracula și John Lennon: povestirile unui trăitor și uluit observator în România comunistă și în mirificul Occident de Jan Cornelius. Inițial, am vrut să aleg un alt titlu, eram cu gândul la locul unde voi ascunde volumul, dar odată ce m-am văzut în fața acestei cărți, nu m-am putut abține. Deseori, îmi aleg lectura în funcție de copertă, cum a fost și în cazul de față, doar că de data asta am nimerit-o.
Volumul e publicat la editura Humanitas și face parte din colecția memorii și jurnale. Autorul, Jan Cornelius, a plecat din România în anii 70, sau mai bine zis, a fugit din România și s-a stabilit în Germania în perioada comunismului. În noua țară natală, autorul locuiește de peste 30 de ani, însă nu uită niciodată despre locul în care s-a născut. Pe parcursul celor 51 de capitole, Jan Cornelius povestește despre contrastele între est și vest, oamenii pe care i-a întâlnit în lume, cum a fost în tinerețea sa, cum a fost marcat de perioada comunistă și cum dorul de țară îl tot aduce, din când în când, pe meleagurile natale.
De foarte mult timp nu am mai citit o carte care să mă prindă atât de strâns în mrejile sale și care să mă facă să chicotesc, atrăgând privirile încruntate ale oamenilor din jur. Eu, Dracula și John Lennon este un jurnal al contrastelor, al situațiilor penibile și jenante, dar care sunt prezentate de către autor într-o manieră comică. În cele două zile în care am avut volumul la mine, l-am devorat și am rămas cu o ușoară dezamăgire când l-am terminat - stilul lui Jan Cornelius de a scrie este foarte captivant și plin de ironii care nu au cum să te amuze.
Astăzi am ascuns cartea undeva în oraș, iar indiciul l-am lăsat pe pagina de Facebook. Cine va găsi volumul va avea ocazia să primească, cum ziceam mai sus, un autograf de la autor, dacă vine cu acesta la festival. Și pentru că e un bookhunt, sunt sigură că v-ar interesa pe unde au ascuns ceilalți bloggeri cărțile lor - lista cu ei o găsiți aici.
Acestea fiind spuse, abia aștept următoarea activitate din cadrul acestui festival. Ne auzim în curând! :)

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Recenzie literară: Cel mai lung drum de Nicholas Sparks (2013)

Navigând prin lista mea de cărți audio (în timp ce mă îndreptam cu 100 la oră spre mare), am ales să încep o nouă lectură. Și pentru că mai dura ceva până ajungeam la destinație, am ales Cel mai lung drum ( pun intended).
Romanul este scris de Nicholas Sparks, autorul unor bestsellere precum The Notebook sau Dear John, dar și a altor romane apreciate de către cei care preferă cărțile despre dragoste. Uitându-mă prin bibliografia autorului, am văzut că e destul de prolific, dar până în momentul de față nu prea m-a tentat ideea de a-i citi opera.
Ira Levinson, un bărbat de 91 de ani, face un accident rutier și rămâne blocat în mașina răsturnată. Este conștient, dar rănit și se gândește că i-a venit sfârșitul, moment în care începe să discute cu Ruth, soția sa care a decedat 9 ani în urmă. Știe că ceea ce vede este o iluzie, dar iubirea pe care o poartă femeii alături de care a trăit aproape toată viața îi amintește despre cele mai frumoase clipe ce-l leagă de lume.
Sophie Danko, o studentă la istorie, iese dintr-un bar. Tânăra este recent despărțită de Brian, relația celor doi terminându-se prost, iar prezența fostului la petrecerea din bar nu o încântă în mod special. Afară, vede pe cineva. Numele lui este Luke Collins, un tânăr ce locuiește la o fermă din zonă. Cei doi încep o conversație, care continuă cu o altă întâlnire, astfel încât Sophie și Luke ajung să se întrebe despre lucrurile care îi atrag unul spre celălalt. Ea, studentă la istorie, pasionată de artă. El - cowboy, băiat dintr-o bucată, participant la rodeo. Ce-i unește pe cei doi oameni din lumi diferite?
Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri - bătrânul blocat în mașină și studenta și cowboyul.
Cel mai lung drum este, în principal, povestea Sophiei și a lui Luke, printre capitole fiind introduse pasaje cu Ira. La început, nu știam ce rol are bătrânul în poveste și într-o oarecare măsură, existența celor două planuri plasa acțiunea în atemporalitate. Spre final, are loc o întorsătură neașteptată - un lucru care mie mi-a plăcut.
Romanul Cel mai lung drum este o carte ușor de parcurs, fără prea multă filozofie în pagini. Nu trebuie să te gândești la de ce un personaj a procedat în vreun fel, nu este nimic excepțional în spatele acțiunilor care au loc sau a evenimentelor ce se întâmplă. Este doar... viața, care decurge așa cum o fac tot timpul. A fost o carte foarte bună pentru un drum - relaxantă, cu un ritm moderat, ușor de parcurs și care mi-a trezit un zâmbet la final.

marți, 12 septembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 1

Săptămâna trecută v-am spus despre ce vreau să fac cu timpul meu în următoarele 365 de zile, iar azi, pentru că e marți, vin cu un update. Pentru că sunt încă în vacanță și voi intra în ritmul meu normal abia de săptămâna viitoare, ultimele șapte zile le-am dedicat informării și realizării planurilor pentru ce va urma. 
Am terminat de citit Magia ordinii de Marie Kondo (recenzia aici), un ghid pentru cei care vor să se debaraseze de toate lucrurile (și gândurile) care sunt în plus și nu servesc la nimic, nu aduc fericirea. Mi-am făcut un board pe Pinterest unde salvez imagini și idei pentru viitor - în ceea ce privește o mai bună organizare a garderobei, a produselor cosmetice, a altor obiecte.
Și am aruncat câteva lucruri care erau în plus:
Am început cu două reviste - care, apropo, sunt al naibii de grele. VIP Magazin este o revistă din Republica Moldova și aveam aceste două numere de vreo jumătate de an. Le-am răsfoit, le-am admirat - au o hârtie calitativă, dar conținutul nu m-a dat pe spate. Nu citesc astfel de reviste dar dacă tot au ajuns la mine, am zis că e păcat să le arunc fără să văd ce au de zis. Am mai trimis la coșul de gunoi o carte, Novalis - Între veghe și vis. Am citit-o acum vreo trei ani și nu a fost cea mai frumoasă lectură. Aș fi păstrat-o pentru a o dona, însă de pe vremea când o citeam au început să-i zboare paginile și nu mi s-a părut corect să o dau cuiva așa, șchioapă.
Urmează aceste semne de carte. Eu nu prea folosesc semnele de carte, sunt genul ăla de cititor care îndoaie colțul paginii pentru a ști unde a rămas. Acum am un semn de carte foarte drăguț și care mă va ține mult și bine:
Acesta e, nu am o poză separată. Mi se pare că e un semn frumos, finuț, care sigur ar fi pe placul unei persoane care iubește pisicile. Poate fi achiziționat de la Felicity store - e un magazin on-line cu multe lucrușoare frumoase, dacă vă interesează. 
Să revin la semnele de carte. Am atât de multe pentru că le-am tot primit ultima dată când am fost la un târg de cărți, dar adevărul este că doar ocupă spațiu și chiar nu am nevoie de ele. Am păstrat unul singur, pentru a-l folosi atunci când merg la plajă cu cartea după mine sau dacă se întâmplă să am un volum când plec de acasă. Parcă nu aș scoate din casă semnul cu pisica...
Și ultimele două obiecte care au văzut lumina gunoiului săptămâna aceasta au fost pensulele de față. Prima este dintr-un kit pentru manichiură, cealaltă - dintr-o trusă de machiaj. Nu o foloseam pe niciuna, iar calitatea lor lasă de dorit. Drept urmare, nu le voi duce dorul.
Acestea fiind spuse, vreau să menționez trei persoane care în ultima săptămână m-au ajutat în misiunea mea. În primul rând, Diana Solomon, pentru că blogul ei este o inspirație continuă în ceea ce privește minimalismul. În al doilea rând, Lorelei, pentru că mi-a dat câteva idei și m-a adăugat în două grupuri despre minimalism de pe FB (aici și aici), unde găsesc multe informații utile și oameni care gândesc ca mine în ceea ce privește stilul de viață minimalist. Și nu în ultimul rând, vreau să o menționez pe Distandi, pentru că mi-a recomandat un titlu interesant - Goodbye, things de Fumio Sasaki și pentru că, dintr-o coincidență, ne-am apucat de același lucru aproape simultan :)
Acestea fiind spuse, voi ce ați făcut zilele astea? Ce lucruri au plecat din casa voastră?
Până marțea viitoare, vă doresc o săptămână productivă și numai bine :)

luni, 11 septembrie 2017

Recenzie literară: Magia ordinii de Marie Kondō (2011)

Acum câțiva ani, aveam o viziune diferită asupra lucrurilor care mă înconjoară sau mai bine zis, asupra lucrurilor pe care mi le doresc. Adunam orice prostioară mică și o puneam în cutiuță, pentru atunci când voi avea nevoie de acel lucru. Evident, nu aveam nevoie niciodată, iar chițibușul rămânea uitat în cutie. La acesta se adunau altele și altele și oricât de mult nu făceam curățenie, nu sortam și rearanjam, mă simțeam sufocată de mult prea multe lucruri care erau „necesare”. Mi-am zis că e timpul să pun punct acestui instinct de a aduna obiecte, să mă detașez de zicala bătrânească cum că totul e bun la casa omului.
Am început cu project pan - un proiect prin care mi-am propus să diminuez cantitatea de produse cosmetice din casa mea - am scris aici mai pe îndelete despre ideea de panning. Odată ce l-am început, mi-am dat seama că problema nu este doar faptul că am produse adunate în cutii. Dulapul meu bubuia de articole și încă mai am de lucrat la el. Numărul cărților pe care le dețin mă supără, dar tot nu ajung să mă debarasez de volumele care nu mi-au plăcut.
Astea sunt doar câteva aspecte, dar dacă ar fi să iau fiecare colț din casă, aș ajunge să descopăr și alte lucruri care îmi stau în cale - în calea mea spre minimalism. Dacă acum un an nu eram sigură, acum pot să spun cu siguranță că asta îmi doresc. O casă luminoasă, plină de lucruri care-mi plac, nimic în plus, nimic în minus. Și pentru a-mi pune planul în aplicare, primul lucru pe care l-am abordat a fost informarea.
Eu nu sunt genul care citește cărți motivaționale - pentru mine, titlurile precum „Cum să-ți câștigi primul milion” sau „Fă-i pe cei din jur să facă ce vrei tu”. Dar uite că am ajuns să citesc și eu o carte motivațională care e, în primul rând, practică - un aspect pe care nu știu în ce măsură îl poți găsi în cărțile despre cum să faci bani sau să obligi pe cineva să te placă. Se prea poate să greșesc la acest aspect.
Magia ordinii de Marie Kondō este o carte care a creat multă zarvă în rândurile oamenilor care vor să îmbrățișeze stilul de viață minimalist și nu numai. Esta una dintre cele mai vândute cărți din domeniu, prezintă în detaliu metoda KonMari și este considerată de mulți drept o lucrare revoluționară. Deși am citit câte un fragment pe ici, pe colo, am zis să citesc cartea integral - să văd ce lucruri noi aflu din aceasta.
Lectura mi s-a părut foarte ușoară, iar stilul Mariei Kondō de a povesti este antrenant și plăcut. Autoarea și-a prezentat viața și îndeletnicirile care i-au îndreptat pașii spre a inventa metoda KonMari; de la adolescenta dornică de a organiza totul în casă la femeia de succes care din dragostea pentru ordine a făcut o carieră strălucită. Cartea este împânzită de exemple de așa da/așa nu, preluate din realitate. Kondō își explică metoda, aducând drept exemplu cazurile clienților săi - atât punctul de unde au pornit, cât și rezultatul final. Mi-a plăcut mult acest aspect - pentru că exemplele din viață au un impact mult mai puternic decât doar informația adusă pe platou, fără a fi pusă în aplicare.
La sfârșitul lecturii acestei cărți m-am simțit inspirată. Nu neapărat de informația citită - pentru că multe lucruri le știam deja și parțial le puneam deja în aplicare - ci pentru că stilul în care Marie își prezintă metoda este unul ce te motivează. Desigur, nu am fost de acord cu toate aspectele din carte, pentru că trebuie luat în considrare faptul că viața unui japonez, apartamentul său și tabieturile diferă de cea a unui român, dar cred că multe lucruri din cele citite pot fi adaptate. Am citit și multe păreri negative legate de această carte - motivul fiind faptul că autoarea „vorbește” cu obiectele din casa ei, un lucru considerat ilar și ridicol de către publicul european sau american. Din păcate, multora le scapă contextul și apartenența etnică a autoarei, implicit mentalitatea, concepțiile, stilul de viață și credințele japonezilor.
Magia ordinii este o carte plăcută, ușor de parcurs și motivațională, mai ales pentru cei care abia pășesc pe drumul spre minimalism sau încă nu sunt deciși. Conține multe informații utile legate de cum să-ți depozitezi lucrurile, cum să sortezi obiectele astfel încât să îți dai seama ce nu mai vrei în casa ta, în ce ordine să iei bunurile atunci când faci restructurări și cum procedezi cu ceea ce nu mai vrei în casa (și viața) ta.

marți, 5 septembrie 2017

Drumul spre minimalism - Planul pentru 52 de săptămâni

Sunt genul de persoană căreia dacă îi vine o idee în cap, acolo rămâne. Pentru mult timp, mă macină, nu mă lasă să dorm noaptea, dar în același timp, sunt genul de persoană care rar fructifică ideile. Nu pentru că nu aș fi în stare, ci pentru că sunt leneșă. Fie că este vorba despre idei pentru blog, idei pentru o organizare mai bună, viață personală sau profesională, deseori ajung să păstrez în minte planuri și variante, dar nu realizez nimic. Lucru care mă supără, dar sunt conștientă de faptul că sunt eu însămi cea care-și pune bețe în roate. 
De ceva timp îmi mustește în gând o idee realizabilă, dar spre care trebuie să mă îndrept cu pași mici: stilul de viață minimalist. Cunoscându-mă pe mine, știu că nu va fi ușor; e posibil să renunț, dar totuși vreau să încerc să mă îndrept în această direcție. Motivele sunt multiple: îmi doresc ca până când termin facultatea, să nu am mii de bagaje atunci când mă mut. În viața de zi cu zi, vreau să fiu înconjurată doar de obiecte care, în cuvintele celebrei Marie Kondo, spark joy. Atunci când deschid șifonierul, să știu cu ce mă îmbrac a doua zi. Să nu am o bibliotecă plină de volume care nu mi-au plăcut. Îmi doresc ca produsele mele pentru machiaj să-mi încapă toate într-o trusă mică.
Așa că planul meu în acest #drumulspreminimalism este următorul - să scriu în fiecare marți despre cum a trecut săptămâna. Ce lucruri au plecat din posesia mea, ce modificări am făcut în rutina mea zilnică, ce mă inspiră, ce dorințe am, ce lucruri frumoase s-au întâmplat în viața mea. Și pentru asta, voi nota lucrurile aici și pe Instagram. Cert este că vreau să mă țin de acest plan pentru un an - adică 52 de săptămâni.
Am decis să încep această călătorie acum din două motive: este marți, adică început de săptămână, dar nu chiar luni - care e o zi fatidică pentru orice început. Al doilea motiv este că septembrie este luna în care m-am născut, începutul meu de an, așa că am decis să fac primii pași în această călătorie acum.
Acestea fiind spuse, voi menționa câteva elemente legate de ce am făcut până în prezent în acest sens:
- în privința produselor cosmetice, am început ”bătălia” cu ele la începutul anului, prin intermediul #projectpan - un  proiect pe care l-am descoperit pe Instagram și mi-a plăcut atât de mult, încât atunci când m-am uitat prin posesiile mele, am văzut că am cu ce lucra. Progresul meu îl puteți urmări pe celălalt blog, Măsuța mea de machiaj;
- în ceea ce privește hainele, am început să scap, ușor-ușor, de acele lucruri pe care nu le mai folosesc. Voi scrie un articol separat pentru ele în viitorul cât mai apropiat;
- în biblioteca mea sunt foarte puține cărți, deși citesc destul de mult - la acest capitol sunt mulțumită de mine, dar la fel ca în cazul hainelor, voi detalia mai târziu acest subiect.
Ce am zis azi este doar începutul, așa că nu știu momentan ce structură vor avea celelalte postări, dar voi vedea în timp. Am de gând să fac un bilanț și la sfârșitul fiecărui anotimp, să văd dacă am reușit să ating obiectivele propuse. Revin cu un update marțea viitoare.

vineri, 1 septembrie 2017

Toamna începe cu Book Blogger Tag :)

În ultima vreme, au început să-mi placă tag-urile, în special dacă sunt legate de cărți. Motive ar fi mai multe: e distractiv, sunt pusă în situația de a răscoli prin minte sau prin lista de Goodreads în căutarea unor titluri care mi-au trezit anumite emoții, găsesc întrebări în tag-uri la care nu m-aș fi gândit cu o altă ocazie. După ce am făcut un bilanț al lecturilor din prima jumătate a anului, am văzut tagul de azi, Book Blogger Tag, pe FB, postat de Iubitoarea de cărți și mi-a plăcut ideea, așa că m-am băgat și eu în horă. 

 

1. Trei lucruri pe care nu le supoți la o carte.

În primul rând, nu suport să citesc un text plin de greșeli - lingvistice, de punctuație, logice. Înseamnă că scriitorul/editorul nu s-a sinchisit să verifice textul final.
În al doilea rând, mă deranjează foarte mult când o carte este mediocră, chiar prost scrisă, dar plină de cuvinte de laudă (nefondate) pe coperta 4.
Și în al treilea rând, nu suport acele cărți cărora le zboară foile pur și simplu. Mă enervează să dau bani pe un produs care nu este de calitate, deși se pretinde a fi unul bun.

2. Descrierea locului tău preferat de citit.


Nu am un loc preferat de citit, dar de obicei o fac pe canapeaua mea, pe bancă la facultate - în pauze, sau pe plajă în timpul verii. Dar, în general, nu sunt fana cititului afară pentru că orice sunete, chiar și cele ale naturii - păsări, greieri, vânt - mă distrag.

3. Trei confesiuni legate de (cu privire la) cărți.


Deși am multe semne de carte, îmi place să îndoi colțul paginii pentru a ști unde am rămas.
Sunt genul de cititor care trebuie să sublinieze cu pixul și să facă însemnări pe carte. O carte imaculată care trece prin mâna mea este o carte lipsită de interes.
Îmi semnez toate cărțile și las câte o semnătură la pagina 81, stânga sus. O obișnuință din copilărie și nu văd de ce aș renunța de ea.

4. Când a fost ultima dată când ai plâns în timpul lecturării unei cărți?

Eu nu plâng la cărți, de obicei filmele (foarte bune) mă înduioșează mult, dar la cărți nu am pățit să plâng, deși am avut parte de lecturi care m-au emoționat.

5. Câte cărți se află în acest moment pe noptiera ta?

Două - Un bărbat pe nume Ove de Fredrick Backman, pe care o citesc în momentul de față și volumul doi din trilogia Haiganu de Marian Coman - Haiganu. Furia oarbă, pe care urmează să îl lecturez după ce termin cu Ove.

6. Care este gustarea ta preferată în timp ce citești?

De obicei nu ronțăi nimic în timp ce citesc, pentru că mă distrage, dar îmi place să sorb un ceai fierbinte sau un cidru.

7. Numește trei cărți pe care le-ai recomanda tuturor.

Originea speciilor de Charles Darwin, Un veac de singurătate de G.G. Marquez, Aventurile lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn de Mark Twain.

8. Arată-ne o poză cu raftul preferat din bibliotecă.


Biblioteca mea este în creștere, așa că momentan un astfel de raft nu există.
9. Scrie în trei cuvinte ce înseamnă cărțile pentru tine.

Inspirație, informare, relaxare.

10. Care este cel mai mare secret de cititor al tău?


Nu înțeleg întrebarea, mi se pare abstract (și prost) formulată. Așa că voi spune un random fact despre mine, ca cititor: nu pot citi o singură care o dată. Trebuie să am măcar trei lecturi diferite la activ pentru a mă simți bine :)

Acestea au fost răspunsurile mele la Book Blogger Tag. Voi cum ați răspunde la aceste întrebări?

miercuri, 30 august 2017

Recenzie literară: Tuturor ne place iadul de Renert Dusout (2017)

Dintre toate cimitirile în care ai intrat, cele mai întunecate și mai reci îți par în continuare tot cele din capul tău”.
În Tuturor ne place iadul, cititorul observă viața personajului-narator timp de o săptămână, urmărindu-l peste tot unde se duce și având acces nelimitat la gândurile acestuia. Este un scriitor necunoscut publicului, un avid admirator al vodkăi, a cărui viață este cât se poate de mizerabilă, începând cu o copilărie nu chiar roz, continuând cu perioada liceului (despre care își amintește oarecum cu drag) și terminând cu prezentul: această săptămână în care a decis să nu bea nimic.
Eram foarte curioasă despre ce este această carte. Ca de obicei, m-am luat după titlu, care mi-a plăcut mult cum sună și în retrospectivă, am făcut o alegere bună. Stilul scriitorului m-a captivat din prima. Am făcut, involuntar, o comparație a romanului cu Femeile lui Bukowski, un scriitor care mie nu mi-a lăcut datorită personajului principal din acel roman (genul de carte controversată pe care fie o iubești, fie o detești). Personajul-cheie din romanul de față însă a fost mai pe placul meu, poate datorită și faptului că este cinic, discută deschis despre evenimente relativ recente, evenimente care l-au marcat (cum ar fi Colectiv, atitudinea fețelor bisericești față de această tragedie sau aplicarea legii fumatului), este destul de dur în ceea ce privește societatea din care face parte și nu se sinchisește să spună ceea ce gândește. Cel mai mult mi-a plăcut analiza fiecărui personaj cu (virgulă) care intră în contact și ce înseamnă iadul pentru fiecare. Câte personaje, atâtea viziuni și la fel de multe răspunsuri la întrebarea „de ce lui xulescu îi place atât de mult iadul?”. Un element important este și femeia, spre care naratorul se îndreaptă cu multe ocazii, dar de fiecare dată intervine ceva și pașii îl poartă în altă direcție.
În unele zile cumplite cel mai bun lucru pe care poți să îl faci e să taci”.
Tuturor ne place iadul a fost o lectură ușoară, dar plină de fraze dure, gânduri complexe, situații reale și care te fac să te gândești la ele. Stilul în care este scris romanul nu este plin de ifose, iar limbajul utilizat subliniază autenticitatea ideilor fixate pe hârtie. Nu recomand cartea celora care vor să citească doar despre panseluțe și povești de dragoste sau care sunt deranjați de înjurături și vorbe dure.
Poate că de aia nu mai am nicio oglindă în casa asta. N-a mai rămas nimic de văzut”.

sâmbătă, 26 august 2017

Recenzie literară: Vegetariana de Han Kang (2007)

„Suprapunându-se unele peste altele, în acea greutate indefinită stau ferecate mii de țipete și lamentări neștiute. Da, e din cauza cărnii. Am mâncat prea multă carne. Viețile animalelor pe care le-am mâncat sunt închise acolo. Nu e nicio îndoială. Sângele și carnea lor descompusă sunt împrăștiate în fiecare colțișor al trupului meu, reziduurile sunt eliminate prin excreție, însă viețile și suflarea lor se încăpățânează să rămână închise în mine, în plexul meu solar”.
Vegetariana lui Han Kang este una dintre acele cărți pe care așteptam cu nerăbdare să le citesc. V-am vorbit puțin despre aceasta în Mid-Year Book Freak Out Tag, iar recent am pus mâna pe volum - la târgul de carte Gaudeamus de pe litoral.
Firul narativ urmărește viața unui cuplu, a domnului Cheong și a lui Yeong-Hye, a căror viață este lipsită de orice eveniment interesant. Domnul Cheong își descrie nevasta ca fiind o femeie nic prea prea, nici foarte foarte, acesta fiind și motivul principal pentru care a ales-o să-i fie consoartă. Totul se schimbă într-o zi când Yeong-Hye are un vis, în urma căruia refuză să mai consume carne. Pentru că vegetarianismul este la modă, Cheong nu se îngrijorează la început, însă comportamentul nevestii devine din ce în ce mai ciudat, fapt ce-l determină să apeleze la familia lui Yeong-Hye, ca să intervină aceștia. La următoarea întâlnire a familiei, în apartamentul surorii mai mari, In-Hye, tatăl o forțează pe fiica mai mică să mănânce carne, iar aceasta are o criză care va duce la destrămarea tuturor legăturilor pe care le are cu cei din jur, dar și cu realitatea.
Am cumpărat Vegetariana pentru că mi-a captat atenția descrierea, scenele de violență despre care se vorbește în aceasta, groaza, frica, amalgamul de senzații și emoții creat de lectură. Dar... nu am avut parte de niciuna dintre acestea. Și am rămas profund dezamăgită de roman.
Cartea este împărțită în trei capitole, iar fiecare capitol este scris din perspetiva unui personaj. Primul personaj este domnul Cheong, care observă modificările pe care le suferă femeia neinteresantă de lângă el; al doilea capitol este narat din perspectiva cumnatului lui Yeong-Hye, un artist care se află într-o continuă căutare a sinelui. Al treilea capitol este scris din perspectiva lui In-Hye, sora vegetarienei. Mi-a plăcut acest aspect, a trei perspective care oferă o imagine mai bună asupra unui singur personaj. Mi-a plăcut și modul în care este scrisă cartea, acțiunea decurge natural și este reală, credibilă.
Din păcate, aspectele care nu mi-au plăcut au fost mai numeroase. În primul rând, plecarea din scenă a unui personaj mi s-a părut mult prea rapidă, nu am reușit să înțeleg care e treaba cu acesta, deși părea important în acțiune. În al doilea rând, nu mi-a plăcut deloc personajul-cheie și zarva creată asupra acestuia, mai ales modul în care a fost prezentată în presă (și pe Goodreads).
Mă așteptam la scene de groază, violență domestică cât cuprinde, violență psihică și o barieră de comunicare între familie și Yeong-Hye. Dar, până la urmă, tot ce am înțeles din cartea asta e faptul că Yeong-Hye avea o minte tulburată de foarte mult timp şi un vis i-a declanşat criza. Nu am putut percepe personajul altfel decât o femeie cu probleme psihice, nu am reuşit să văd dorința ei de a deveni vegetariană ca o formă de alienare, ceva care să fie mai presus de nebunie.
Și drept urmare, lectura a fost dezamăgitoare. Finalul nu a ajtat nici el, pentru că nu a avut niciun sens pentru mine. Știu că mulți care au citit cartea au fost extaziați, și mie mi-a plăcut mult prima treime. Dar privind romanul în ansamblu, nu îl pot numi o lucrare care mi-a tăiat respirația. Scenele de groază erau destul de slabe ca intensitate și deloc deranjante. Nu am reușit să mă integrez în acea atmosferă aparent sumbră a cărții, din simplul motiv că era mult prea reală și... obișnuită. 
Dacă vă doriți o lectură cu adevărat deranjantă emoțional, vă recomand Colecționarul lui John Fowles (despre care voi vorbi în curând), o lectură care pe mine m-a impresionat prin discomfortul creat. Vegetariana nu a reușit nici măcar să se apropie de acest nivel. Păcat.

marți, 22 august 2017

Recenzie literară: Eleanor și Park de Rainbow Rowell (2013)

În august 1986, Eleanor urcă în autobuzul care urmează să o ducă la liceu. Gașca de dobitoci din spate (clasica gașcă de dobitoci din spatele autobuzului) o privesc cu dezgust pe adolescenta grasă, cu părul roșcat, creț, care-i stă în toate direcțiile. E înbrăcată ciudat și e o ciudată. Autobuzul pleacă din stație și Eleanor nu găsește un loc pe care să se așeze (pentru că toate sunt ocupate). Asiaticul care citește benzi desenate și ascultă muzică îi ordonă să se așeze, exasperat. Asiaticul ciudat cu ochi verzi devine vecinul ei de banchetă. Este Park.
Eleanor și Park este o carte despre adolescență și despre cum dragostea începe să se infiripe între doi oameni complet diferiți, care vin din lumi aproape paralele. Eleanor are patru frați mici, un tată vitreg abuziv („mă dă afară de tot de data asta... Ar fi cel mai frumos Crăciun de când lumea.”), o mamă care a renunțat demult la viață, o casă minusculă și o sărăcie de nedescris („În casa asta, de fiecare dată când deschidea cineva gura, nu auzeai decât disperare.”).
Park este fiul mai mare dintr-o familie respectabilă, cu un tată fost veteran de război, mamă coreeancă, stilistă și reprezentantă Avon. Mai are un frate mai mic și bunici iubitori, iar camera lui Park este plină de benzi desenate și casete. Eleanor nu are nicio legătură cu lumea lui Park, iar Park vrea să nu aibă nimic în comun cu ciudata din autobuz. Și totuși, în fiecare dimineață, cei doi merg împeună la școală, iar roșcata parcă se uită în benzile desenate ale lui Park...
Prima jumătate a cărții a fost savuroasă, cu un ritm alert. Cele două personaje principale sunt bine conturate - prin intermediul gândurilor, replicilor, acțiunilor, a limbajului nonverbal. Nici personajele secundare nu sunt plate, astfel încât romanul e bine creionat, iar anturajul în care are loc acțiunea este cât se poate de natural. Pe tot parcursul cărții sunt menționate piese care erau la modă în acea perioadă (există și playlisturi pe Youtube), astfel încât mă opream după un capitol pentru a asculta piesa, ca să citesc mai bine atmosfera. Acțiunea este bine ancorată în viața americanilor din anii `80 - muzica, hainele, lucrurile care erau la modă, structura familiilor, mașinile, cărțile. 
Capitolele sunt toate împărțite în pasaje din perspectiva lui Eleanor sau a lui Park, astfel încât cititorul poate avea o părere dublă asupra unei singure acțiuni, din două perspective. Despre Eleanor, Park zice că e o operă de artă, o operă care nu trebuie să fie frumoasă pentru a fi admirată. Eleanor îl consideră pe Park atât de adorabil încât i-ar mânca fața. Lucruri total normale pentru adolescenții îndrăgostiți.
Deși prima parte a cărții m-a ținut în priză și voiam să aflu mai repede ce se întâmplă, unde și cum, a doua jumătate a început să încetinească. Acțiunea se trăgea de urechi la unele faze, lucru ce m-a cam enervat. Ultimele 50-60 de pagini nu prea mi-au plăcut, pentru că mi-au dat impresia că autoarea s-a plictisit de cele două personaje și voia să termine cât mai repede acțiunea. Au avut loc câteva evenimente care pur și simplu nu aveau cum să se întâmple în realitate, ceea ce mi-a mai tăiat elanul.
Finalul mi-a plăcut, dar cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi fost mai elaborat, mai detaliat, dar asta e doar părerea mea. Ca personaj, preferatul meu a fost Park, pentru că sunt de acord cu Eleanor: este adorabil. M-am amuzat citind anumite pasaje cu el, dar și felul în care a abordat anumite probleme. Un băiat acare vrea să fie bărbat și ascensiunea acestuia spre țelul propus.
Per total, Eleanor și Park este o carte frumoasă, despre adolescență, pe care cred că aș fi plăcut-o mult mai mult dacă aș fi citit-o în liceu. Ca adult, se mai pierde din farmecul adolescentin care o învăluie, dar rămâne o lectură dinamică și foarte apropiată de realitate.

joi, 17 august 2017

Recenzie literară: Casandra de Christa Wolf (1983)

Ciudat, cum armele de care dispune fiecare - Marpessa, de tăcere, Agamemnon - de furie, rămân întotdeauna aceleași. Eu, în schimb, am depus pe rând toate armele, asta e singura schimbare de care am fost capabilă.
De ce mi-am dorit atât de mult darul profeției?
Casandra, fiica regelui Priam și a reginei Hecuba, știe că va muri. În copilărie, în vis i s-a înfățișat Apolo, care i-a oferit darul profeției, un dar de care tânăra preoteasă nu s-a bucurat niciodată. Capacitatea de a vedea viitorul a venit ca un blestem: nimeni nu a crezut-o pe Casandra. Nicio profeție, care până la urmă se adeverea, nu era luată în considerare de cei din jurul ei. Iar acum, tânăra urmează să moară, aruncând o ultimă privire asupra vieții sale.
Casandra este un jurnal-memorie, care datează din perioada copilăriei până în momentul în care ajunge prizonieră. Pe tot parcursul cărții cititorul urmărește viața profetei, anturajul ei, civilizația din care face parte, orașul, oamenii, zeii, dar și ritualurile, cântările și gândurile unor personalități mitice, cum ar fi Ahile sau Aeneas și amprenta pe care o lasă aceștia asupra orașului Troia.
Deși ideea cărții mi-a plăcut, a fost destul de dificil să urmăresc firul narativ. Nu există un dialog bine delimitat, nu există spațiu între acținui. Tot romanul este un monolog care pe alocuri este extrem de plictisitor sau întortocheat. Nu am reușit până la finele cărții să înțeleg anumite aspecte, pentru că se vorbea despre ele pe sărite, înserate într-o acțiune ce nu avea nicio legătură cu acestea. Pe aceeași notă negativă, nu am reușit să îmi creez o părere despre protagonista-narator, să simt aceleași emoții pe care le retrăia, să intru în miezul acțiunii. Nararea este la fel de neclară și de confuză precum viziunile pe care le are un oracol, lucru ce m-a derutat.
Nu am reușit să intru în atmosfera cărții și e puțin probabil să vreau să o citesc vreodată pe Christa Wolf, pentru că stilul dumneaiei nu se potrivește deloc cu preferințele mele.

joi, 10 august 2017

Recenzie literară: Tovarășa Singurelu de Dorin Radu (2017)

„Nu putea avea încredere în nimeni. Devenise, ca mulți alții, unealta partidului. Cu creier, cu trup, cu suflet. Făcea parte din sistem. Funcționa inerțial. [...] Îl transformaseră în „omul nou” pe care și-l dorea partidul.”
Vasile Pitulice, Prim-Secretar al Comitetului Județean de Partid, organizează o ședință la care sunt chemate două persoane ce dețin funcții importante. Mioara Singurelu, fostă șefă la Uniunea Tineretului Comunist Județean (U.T.C.), promovată într-o funcție distinsă la Comitetul Județean de Cultură, este o femeie trecută de 35 de ani, foarte serioasă pe plan profesional, dar nemulțumită de noul șef de la U.T.C., tovarășul Marin Găinușă, un individ enervant, cam fără personalitate, aterizat în funcție naiba știe de unde. 
În cadrul întrunirii se discută organizarea concursului Mâini tinere de aur, al cărui scop este promovarea și încurajarea tineretului din clasa muncitorească și a intelectualilor, o idee propusă de tovarășa Singurelu înainte de a părăsi postul de la U.T.C.. Deși bani alocați pentru așa ceva sunt puțini, iar premiul cel mare este o excursie prin țară, Pitulice îi desemnează pe cei doi, Singurelu și Găinușă, să se gândească bine la concurs și să prezinte un plan de desfășurare care ar implica costuri puține și multă dedicație din partea participanților. Puși în această situație, Tovarășul Marin și tovarășa Mioara, deși nu se plac deloc unul pe celălalt, trebuie să lucreze împreună, fapt ce va duce la multe situații complicate, amuzante, neplăcute, chiar dezastruoase.
Tovarășa Singurelu este o carte ce prezintă, prin intermediul personajelor sale (numeroase, de altfel), imaginea societății românești din anii '80, prezentând atât clasa conducătoare, cât și cea muncitoare. Pe parcursul romanului, cititorul întâlnește foarte multe personaje, fiecare cu povestea sa, dar și cum au ajuns să urce pe scara socială. Astfel, în peisaj apare doctorul Grozav, un individ ciudățel, afemeiat și cu viziuni cam nepotrivite pentru sistemul socialist; șoferul Stelică, pentru care frecventarea școlii este un chin și o mare nedumerire; profesoara Alis, o femeie depresivă ce spune lucruri nepotrivite; Gheorghiță, un băiat muncitor, dar cam îndepărtat de realitate și tot așa. Miezul însă rămâne Mioara Singurelu, pe care cititorul o urmărește pe tot parcursul cărții. Gândurile acesteia, acțiunile, dar și modul în care interacționează cu alții o fac un personaj bine conturat.
Anul acesta mi-am propus să citesc autori români contemporani, deoarece cred cu tărie că în România de azi există cărți bune, iar Tovarășa Singurelu mi-a întrecut așteptările. Când am început să o citesc, aveam un singur gând: „te rog, fii o carte bună, care să îmi placă”. Și așa a fost - acțiune dinamică, personaje interesante, reale, un limbaj potrivit. Cred că limbajul a fost elementul care mi-a plăcut cel mai mult - un limbaj natural, care a conturat personajul. Înjurături, dezacorduri, glumițe - totul ca în realitate, fără menajamente pentru cititor (pentru acel cititor sensibil, care nu suportă înjurături - adică felul în care vorbește omul în realitate - în opere literare). 
Tovarășa Singurelu are potențial și cred că merită mult mai multă expunere. Consider că pentru generația mai în vârstă, cea care a prins regimul Marelui Conducător, ar fi o lectură mai palpitantă decât a fost pentru mine, deoarece sunt sigură că anumite elemente îmi scapă, dat fiind faptul că nu am trăit în acei ani.
Finalul, deși pe moment m-a dezamăgit, la o examinare mai amănunțită, a fost mai mult ca potrivit; cred că a fost cea mai bună variantă din toate cele posibile și i-a conferit romanului un farmec aparte.
Cartea de debut al domnului Dorin Radu ajunge în lista de lecturi favorite ale anului 2017; nu știu dacă autorul mai plănuiește să scrie ceva în viitorul apropiat, dar cu siguranță aș mai citi ceva semnat de dumnealui.

luni, 7 august 2017

Călătorii: Bulgaria - Balchik, Kaliakra, Dalboka, Varna, Nisipurile de aur, Albena

Am decis să încep să scriu despre locurile pe care le-am vizitat și unde mi-a plăcut să-mi petrec zilele de vacanță. Această idee a venit mai mult din necesitate și din dorința de a memora, prin intermediul cuvintelor scrise, experiența acestor călătorii. Cu timpul, chiar și cele mai frumoase amintiri se pierd sau se ascund undeva în ceață, dar dacă am la îndemână aceste mici răvașe (căci jurnal ar fi un cuvânt nepotrivit în acest context), cu siguranță pot reveni la acele clipe. Așa că îmi promit să notez mai des popasurile prin lume, atât pentru propria delectare, cât și pentru informarea voastră, a celora care pășiți pe blogul meu.
În Bulgaria am fost, pentru prima dată, vara trecută, când am vizitat castelul reginei Maria și grădina botanică din Balchik.
 A fost o zi plină de soare, iar grădina plină cu flori s-a arătat în toată splendoarea sa. Mi-a inspirat un fel de grădina botanică din Iași, pentru că avea cam aceleași flori, dar aranjate diferit. Tot în cadrul acestei grădini am vizitat vinăria Queen's Winery House unde am degustat cel mai dulce vin (nu îmi amintesc din ce).
Știu că eram curioasă de vinul cu aromă de migdale, dar nu mai aveau - aparent, foarte multă lume vine să cumpere vinul din Balchik, în cantități industriale chiar. 
Dinspre vinăria reginei se vede marea, e o priveliște minunată atât aici, din grădină, cât și de pe teritorul castelului. 
În ceea ce privește castelul, e destul de modest, o locuință de vară, dar ceea ce m-a impresionat a fost baia - cu cadă mare, vitralii și destul de modernizată. Evident, mi-a plăcut și mobilierul, dar și aerul melancolic pe care-l emana clădirea. Ce nu mi-a plăcut a fost aglomerația - un turist ieșea, intrau zece, ceea ce a mai tăiat din farmecul și intimitatea locului.
Împrejurimile castelului sunt și ele minunate - alei cu trandafiri, mici cascade, scări abrupte,  diferite magazine de suveniruri și cafenele minuscule, toate amplasate în clădirile aferente castelului. 
Ca să ajungi la grădină sau la castelul reginei Maria, trebuie să cobori dinspre strada principală cam 400-500 de metri, coborâșul e destul de abrupt, dar presărat pe ambele părți cu tarabe, taverne, diferite prostioare pe care le poți cumpăra: de la bibelouri la costume marinărești, de la cești cu fața unor politicieni comuniști până la brățări și magneți - cam aceeași chestie pe care o vezi și în zonele turistice din țara noastră. 
După ce am vizitat cele două obiective, ne-am oprit la terasa Ariciul, pentru a gusta din preparatele tradiționale bulgărești. Eram foarte curioasă de ghiveciul (miș-mașul) bulgăresc preparat într-un vas de lut, care s-a adeverit a fi foarte bun, dar și dulceag în același timp.
Anul acesta am fost de două ori în țara vecină - prima dată am vizitat Kaliakra și Dalboka, iar a doua oară Varna, Nisipurile de aur și Albena (în trecere).
Kaliakra este un orășel minuscul, situat la 70 de metri deasupra nivelului mării. Din Mangalia sunt 65 de km până aici, unde poti fi admirate ruinile unei cetăți medievale, dar și Poarta celor 40 de Virgine.
Cap Kaliakra estea leagănul a mai multor legende, iar priveliștea este nemaipomenită: un vânt puternic, ce tot încerca să îmi fure pălăria, se plimba printre ruine, vechi ziduri ai unei cetăți glorioase. Marea, de la această înălțime, se arată într-un azuriu infinit, lin, lovindu-se de un mal stâncos. Ca în orice localitate turistică, sunt prezente tarabele cu prostioare, am observat foarte multe păpuși croșetate (ceea ce mi-a amintit de copilărie) și chime de vânt din lemn, reprezentând diferite animale (am văzut unul cu dragon, care dădea din cap la orice adiere de vânt, foarte fain).
După Kaliakra ne-am îndreptat spre Dalboka, loc cunoscut pentru ferma de midii. Aici am mâncat pește și pentru prima dată, midii - prăjite în tigaie, cu legume și mult usturoi. Mă așteptam să nu îmi placă, dar a fost o combinație ciudată și interesantă între darurile pământului și darurile mării. Locul este foarte aglomerat, dar deservirea impecabilă, peștele proaspăt și comanda ajunge foarte repede la masă.
După o săptămână ne-am aventurat din nou în Bulgaria, de data aceasta, ceva mai departe - până în Varna. Nu am văzut mare chestie în oraș (doar multe bulgăroaice frumoase, cu picioare lungi), dar ne-am îndreptat spre Grand Mall unde am vizitat muzeul retro și muzeul statuilor de ceară. Am făcut poze cu lideri politici ale mai multor vremuri, cu actori și cântăreți sovietici, dar și cu personalități de azi - Beyonce, Adele, Mr. Bean, chiar și Elsa și Anna din Frozen. Unele figurine semnau, altele mai puțin, dar m-am distrat pozând cu ele și maimuțărindu-mă.
După, am mers la muzeul retro, unde am văzut numeroase mașini ale vremurilor demult apuse, impecabile și elegante, dar și numeroase obiecte din epoca comunistă - televizoare, reviste, jucării, obiecte de uz casnic, câteva figuri de ceară ale unor personalități - tovarășul Ceaușescu alături de o Dacia roșie, Marx și Engels, stând de vorbă, Brezhnev, alături de care era afișată poza cu faimosul sărut prietenos cu Honecker.
Am vizitat cele două muzee, după care am urcat la ultimu letaj, la food court, să mâncăm ceva înainte de a pleca mai departe. Am fost și în câteva magazine, pentru că de ce nu? E perioada reducerilor și am găsit câteva magazine care nu sunt prezente la noi.
La Nisipurile de aur am ajuns destul de repede, dar ne-am plimbat vreun sfert de oră până când am găsit un loc de parcare. Mi-au plăcut mult hotelurile - mari, frumoase, pline. Am coborât din mașină pentru o plimbare pe plajă, o plajă aglomerată, dar într-un spirit de sărbătoare - muzică, barurile pline, un parc de distracții care invita să îl parcurgi.
Mi-a plăcut mult o cafenea, un mini turn Eiffel, dar și plaja - nu foarte mare, cu umbrele și șezlonguri amplasate la o distanță potrivită unul de celălalt.
Nisipurile de aur mi-au inspirat o Constanța de acum câțiva ani, când era mai animată, mai curată. Dacă ieșeai pe străduțele aferente plajei, dădeai de numeroase tarabe și baruri, ceea ce mi-a inspirat un Costinești. Am decis să nu mai facem plajă aici și ne-am îndreptat spre casă, trecând prin Albena - un oraș pe care l-am văzut doar din geamul mașinii, cam pustiu, dar frumos; ne-am oprit la un Lidl (imens, de altfel), am umblut portbagajul cu dulciuri și apă și am plecat spre vamă.
Bulgaria este o țară frumoasă, cu multe locuri de vizitat, cu drumuri pe care este o plăcere să conduci,cu prețuri mici la mâncare și haine; abia aștept următoarea escapadă - cine știe în ce direcție :)