 |
| Ruine. Poză din arhiva personală. |
Apariția acestui poem, după cum îl clasifică Nikolai Gogol, se
datorează marelui poet rus Alexandr Pușchin, care, în timpul exilului său în
Chișinău aude o poveste ciudată despre un oarecare individ ce cumpăra... suflete
moarte. Această întâmplare o povestește lui Gogol mult mai târziu, astfel
motivându-l pe scriitor să creeze ceva. Povestea lui Pușchin nu a fost
singurul impuls: nu doar pe meleagurile basarabene, ci și în patrie se găseau,
în acea perioadă, indivizi cu afaceri dubioase, totul datorită unui sistem ce
cam șchiopăta.
Romanul, sau mai bine zis, poemul, apare în 1842 și îl are drept
personaj pe domnul Cicikov – plăcut ca aspect, umil, corect, amabil și
cu un trecut prea puțin cunoscut. Ajuns în orașul N. - un oraș
tipic burghez din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Cicikov, reprezentant al clasei de mijloc, își pune planul în acțiune. Cunoscînd cam
toată lumea ”bună” din N., acesta încearcă să se împrietenească cu toți cu un
scop bine definit. Un vulpoi adevărat, Cicikov reușește să devină un domn
admirabil atât pentru funcționari, cât și pentru doamnele din saloanele de
elită.
Al doilea pas în călătoria lui Cicikov îl reprezintă cumpărarea unui bun
inexistent, valabil doar pe hârtie – suflete moarte, adică țărani morți sau
fugiți a unor proprietari, aceștia fiind trecuți în acte, până la următoarea
revizie, drept vii. Om nu prea inteligent, dar foarte isteț, Cicikov își alege
drept parteneri de afaceri indivizi precum Sobachevici – care pe loc își dă
seama ce vrea noul venit, bătrâna Corobocika – o văduvă izolată de lume, Nozdryov,
un ”cel mai bun prieten”, aceștia aducându-l pe Cicikov într-o situație nu
chiar plăcută...
Gogol și-a scris poemul foarte greu, iar finalul așa și nu a fost
oferit publicului: Suflete moarte a fost un proiect format din trei volume,
dintre care doar primul a supraviețuit. Manuscrisul celui de-al doilea volum a
fost ars de două ori de însuși autorul și doar printr-un fapt inexplicabil s-au
păstrat cinci capitole, incomplete. Al treilea volum nici nu a fost început –
autorul Sufletelor moarte a murit.
Deși ideea în sine este una foarte interesantă, romanul mi s-a părut
cam plictisitor, și anume datorită multitudinii de imagini vizuale, pagini de
descriere și detalii. Cele câteva capitole din volumul doi bagă în ceață mai
mult decât sfârșitul primului volum – care, din punctul meu de vedere, este
unul reușit, cu final deschis, lăsând imaginația cititorului să zboare în ce
direcție vrea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu