duminică, 19 martie 2017

De ce este atât de greu să faci lucruri #fărăfrică

Fiecare în viață ne confruntăm cu momente dificile. Fie că este vorba despre viața personală, profesională, emoțională șamd, momentele dificile nu întârzie niciodată să apară, oricât de mult nu ne-am dori ca totul să fie roz. Povestioara pe care o voi relata acum este una simplă, de intensitate foarte-foarte mică, dar reprezintă un moment dificil pentru mine peste care am trecut #fărăfrică.
Până nu demult nu aveam absolut nicio treabă cu gătitul. Era un domeniu vag, pe care-l cunoșteam doar din perspectiva unor ouă ochiuri. A trecut ceva timp și am fost pusă față-n față cu ideea că Elena, ar fi timpul totuși să te apuci, ai o vârstă, bla bla bla. Am început încet-încet, cu rețete simple, citite minuțios de pe diferite bloguri sau ascultate și notate la telefon cu bucătărese de încredere. Nu pot să spun că m-am dus prea departe, dar ceva-ceva progres se vede acolo. Între timp m-am și specializat, oarecum, pe fripturi și am pus ochii pe o rețetă destul de complexă de fritatta, nu atât în ceea ce privește gătitul în sine, ci ingredientele.
Pentru mine, ideea de a face ceva diferit într-un domeniu pe care abia am început să-l stăpânesc mă cam sperie. Dar de data aceasta eram foarte entuziasmată: aveam nevoie de ouă, bacon, vreo patru feluri de brânză... și probabil că entuziasmul a prevalat și frica s-a dus pe planul doi. În rețetă scria o temperatură și nu știu câte minute, dar cuptorul meu nu era de acord cu timpii acordați, așa că am stat și am vegheat și am aproximat cam când ar trebui să fie gata. Frica a revenit în momentul în care am scos fritatta din cuptor, pentru că am făcut-o pentru proima dată și deși arăta frumos, habar nu aveam ce gust are... dar până la urmă, s-a rezolvat: madam fritatta a ieșit delicioasă!
Desigur, prepararea unui fel de mâncare pentru prima dată nu este cel mai dificil moment din viața unui om, dar a contat mult pe moment. Există o mulțime de alte povestioare, mai vesele sau mai triste, dar ce vreau să subliniez este că împlinirea pe care o simt atunci când trec peste un moment dificil fără frică este enormă. 
Voi ce povești aveți? Mi le puteți spune aici, în comentarii, sau le puteți împărtăși pe http://www.prajiturifarafrica.ro, unde Dr. Oetker va dona câte un euro pentru fiecare poveste către SOS Satele Copiilor. Voi posta povestioara mea și pe platformă, pentru a contribui la acest gest frumos. Vă îndemn să faceți la fel :)

Care este temperatura optimă de păstrare a mezelurilor?

Când în familia ta se mănâncă carne la greu, alesul produselor, prepararea și depozitarea lor sunt la ordinea zilei. Pe cât de important este să alegi exact ceea ce-i place unui membru din familie, pe atât de important este să te informezi în ceea ce privește produsul, ce conține, termenul de valabilitate și nu în ultimul rând, temperatura de păstrare. Din punctul meu de vedere, acest aspect este deseori neglijat și drept urmare, consumatorul nu se bucură de acel produs; e nevoit să-l arunce pentru că i s-a modificat gustul/mirosul/culoarea și nu mai are acel aspect apetisant care a determinat procurarea acestuia.
Totodată, e destul de dificil să verifici la sânge temperatura la care este depozitat produsul. În frigider avem nu doar mezeluri sau produse din carne, dar și fructe, legume, lactate, deci trebuie cumva să fixăm o temperatură care să ”mulțumească” toate categoriile. 
Nu ar fi fain dacă produsele ar zice singure ce temperatură le place? Cum ar fi ca pe o caserolă de ficăței să apară mesajul: dacă vrei să ne consumi astăzi, nu depăși temperatura de +7 grade Celsius! Altfel, pune-ne în congelator!
De ceva timp tot găsesc informații cu privire la diferite metode de păstrare și refrigerare, inovative sau nu, dar cert este că un consumator (adică eu) și-ar dori foarte mult să știe când un produs nu mai este bun. În Japonia de exemplu au început să fabrice ambalaje termosensibile, unde cutia de lapte, în funcție de culoarea pe care o capătă, anunță omul despre starea în care se află produsul.
Ei bine, am o veste bună pentru fanii ambalajelor inteligente: de curând firma Caroli a scos pe piață salamurile Semenic extra în hăinuță nouă, dotată cu Carolimetru termic. Ce este acest carolimetru?
Este un cadran de pe etichetă care își schimbă culoarea în funcție de temperatura la care este expus produsul. În mod normal, salamul Semenic trebuie păstrat la +2-+8 grade Celsius. Astfel în frigider,  unde temperatura oscilează de obicei între +4 și +6 grade Celsius (la mine), carolimetrul termic va fi de culoarea verde. Dacă salamul va fi pus pe masa din bucătărie, unde sunt de obicei în jur de +25 de grade Celsius, carolimetrul termic va deveni galben. Mișto, nu?
În acest context, consumatorului îi este mai ușor ca niciodată să își dea seama dacă produsul procurat se păstrează la temperatura optimă. Astfel, Caroli este prima companie din România care introduce conceptul de #mâncarecunotificare pe mesele consumatorilor autohtoni, un concept care cu siguranță va ajuta mii de români să depoziteze inteligent produsele alimentare.
Și aici apare întrebarea: care este temperatura optimă de păstrare a mezelurilor? Răspunsul este - variază. Dar cu siguranță, temperatura recomandată în cazul salamului Semenic extra de la Caroli nu trebuie să depășească +8 grade Celsius :)

miercuri, 8 martie 2017

Luța-zambiluța

Primăvară-primăvară
Mi-amintești a câta oară
De lumina dragostei dintâi

Noroc - Primăvara

Astăzi am primit în dar o zambilă. Proaspătă, parfumată, tot tacâmul. Ceea ce mi-a plăcut a fost faptul că e în ghiveci - deci viața ei merge înainte. Eu și creșterea florilor suntem două subiecte diferite, dar să vedem dacă reușim să ne înțelegem.
Luța-zambiluța vă transmite salutări :)

Update: Madam zambila are căsuță nouă, undeva într-o grădină alături de alte flori. Să crești mare și frumoasă, Luța!

sâmbătă, 4 martie 2017

Recenzie literară: Autoportretul unui visător cu ochii deschiși de Artur Lundkvist (1966)

Autobiografiile sub formă de jurnal sunt o formă aparte de a face cunoștință cu un scriitor. Am ales să citesc Autoportretul unui visător cu ochii deschiși din mai multe motive: mi-a plăcut nespus de mult titlul, nu știam cine este Artur Lundkvist și cu ce se mănâncă, mi s-a făcut dor de citirea unui jurnal.
Artur Lundkvist reprezintă o figură interesantă pe scena literară suedeză: poet, critic și membru al uniunii scriitorilor, este cel mai bine cunoscut pentru numeroasele traduceri din spaniolă și franceză în limba natală. Câțiva scriitori a căror opere au fost traduse de Lundkvist se numără printre laureații premiului Nobel. 
Autoportretul începe cu o scenă din copilărie, unde Artur se naște într-o zonă rurală, unde prețul se pune pe munca fizică și nu cea intelectuală. De mic decide să devină scriitor și se luptă cu înverșunare cu piedicile reprezentate de familie, situația socială și financiară, dar la o vârstă fragedă reușește să plece de acasă și să descopere marele orașe din țară și nu numai. Viața de student, de colaborator la diferite ziare, întâlnirile cu diferite personalități literare a timpului, jurnale de călătorie, dificultatea de a scrie și nu în ultimul rând, viața amoroasă sunt acele momente pe care Lundkvist le discută cu sine însuși în cartea de față, sub forma unui interviu virtual.
Îmi place modul în care a fost concepută această cronică a propriei vieți, cu întrebări scurte, dar relevante din partea ”reporterului” și răspunsuri lungi, dar la subiect, a ”intervievatului”. Stilul autorului de a-și descrie propria viață este interesant și antrenant, căci e destul de dificil să vorbește despre tine cu tine.
E puțin probabil să citesc vreo operă de-a lui Artur Lundkvist în viitorul apropiat din varii motive, dar cartea de față, sau mai bine zis jurnalul-interviu mi-a dat impresia că l-am cunoscut pe autor, că dacă ajung vreodată să-i citesc o carte, cred că o voi vedea din altă perspectivă față de cineva care nu cunoaște omul din spatele cuvintelor.

sâmbătă, 25 februarie 2017

Recenzie literară: 1Q84 de Haruki Murakami (2009)

1Q84 face parte din categoria cărților pe care le amâni, știind că, mai mult ca sigur, vor fi o revelație, o experiență pe care ai vrea să o trăiești din plin. Împărțit în trei volume, acestea reprezentând trei etape, romanul relatează povestea lui Aomame și Tengo, star-crossed lovers (idee ce mai apare în lucrările domnului Murakami).
Cartea începe cu Aomame care se grăbește să ajungă undeva. Pentru că traficul din Tokyo este infernal, iar coloana de mașini de pe pod nu se urnește din loc, femeia decide să meargă pe jos până la prima scară de incendiu, pentru a ajunge la destinația sa cât mai repede. Odată ce urcă ultima treaptă, Aomame realizează că ceva nu este firesc; dar pe moment este mai important să ajungă la destinație - într-un hotel unde o așteaptă Liderul sectei religioase Sakigake.
În același timp, într-o altă parte a țării Tengo, profesor de matematică la o școală locală și scriitor, este rugat de către editorul său, Komatsu, să corecteze un manuscris promițător, Air Chrysalis, scris de o elevă ciudată, Fuka-Eri. Odată ce o cunoaște pe Fuka-Eri, Tengo află că aceasta este dislexică, deci sub nicio formă nu e posibil ca ea singură să fi scris cartea. Eri astfel îi face cunoștință cu mentorul său, Ebisuno-sensei, care îi povestește lui Tengo o întâmplare stranie ce implică fuga unui copil, crearea unui cult cu viziuni utopice și ermetismul și liniștea ce urmează după ce o idee este pusă în aplicare de forțe misterioase.
La o primă vedere, Aomame și Tengo duc două vieți diferite, fără a se intersecta. Totuși, tânăra își amintește de colegul ei din generală căruia nu i-a destăinuit sentimentele. Tengo, odată ce începe să cerceteze sursa din care provine povestea din carte, își tot amintește despre o colegă care făcea parte dintr-o sectă religioasă...
1Q84 este un roman plin de mister, situații ciudate, descrieri vagi dar foarte detaliate în același timp, personaje bine conturate, indiferent de importanța acestora. Pe tot parcursul cărții cititorul este pus în fața întrebării dacă ceea ce se întâmplă ține de realitate sau de o lume fantastică. Nu rare au fost paginile pe care le-am citit cu sufletul la gură, atât datorită acțiunii, cât și dorinței de a afla ce se ascunde în spatele motivelor lui Aomame și a manuscrisului lui Fuka-Eri. 
Desigur, nici acest roman murakamian nu este lipsit de muzică - Sinfonietta lui Leoš Janáček este melodia ce o aruncă pe Aomame în anul 1Q84, iar Tengo este un avid admirator a lui Bach, Vivaldi și The Rolling Stones. 
Ce este atât spectaculos la acest roman? Ei bine, totul: povestea, personajele și complexitatea lor, realismul ce se transformă în suprarealism, muzica ce devine prezent și căutarea reciprocă, dar involuntară, a celor doi protagoniști.
Romanul se numără printre cărțile mele preferate datorită stilului imposibil de ignorat a lui Murakami - ori îți place, ori nu. Misticismul din comportamentul unor personaje, dramele interioare a lui Tengo, sentimentele refulate a lui Aomame, povestea încurcată cu manuscrisul care are cumva legătură cu o sectă... toate aceste elemente se îmbină în trei volume 1Q84, imposibil de lăsat la o parte.

luni, 20 februarie 2017

Recenzie literară: Cine l-a ucis pe Palomino Molero? de Mario Vargas Llosa (1986)

Într-o localitate spaniolă are loc o crimă odioasă: trupul mutilat și neînsuflețit a lui Palomino Molero este găsit într-un câmp. Cine este făptașul și de ce s-a ajuns la această măsură drastică de a îndepărta un om, nu știe nimeni, dar se presupune că militarii de la baza aeriană de lângă sat cunosc mai multe. Importanta misiune de a descoperi ucigașul îi este încredințată locotenentului Silva și jandarmului Lituma, care sunt puși în situația de a găsi un ac într-un car cu fân.
Odioasa crimă este cercetată și de cei de la bază, care refuză să ofere autorităților locale - locotenentului Silva și subalternului - orice fel de informație, drept urmare ancheta devenind un subiect aprins discutat de întreaga comunitate.
Cine este acest Palomino Molero? Un tânăr chipeș, înscris voluntar în forțele armate, despre care se află, pe parcurs, că i-ar fi făcut avansuri fiicei colonelului Mindreau de la baza aeriană. Se conturează un posibil triunghi amoros, dar din lipsă de colaborare între autoritatea mulitară și cea locală, Silva este nevoit să recurgă la propriile metode...
Cine l-a ucis pe Palomino Molero? este un roman-povestire cu tentă de roman polițist, ce are o acțiune împărțită pe două planuri: pe de o parte, ancheta condusă de către locotenentul Silva pentru a descoperi  ucigașul și pe de altă parte, obsesia lui Silva pentru dona Adriana, sau mai bine zis, a formelor acestei patroane a unui birt din sat, obsesie observată de aproape de către Lituma.
Mi-a plăcut acesta carte deoarece are un fir narativ cursiv, acțiunea din roman captivează, iar dialogurile dintre personajul principal și subalternul său sunt savuroase și pline de umor. Deși punctul de plecare este o asasinare macabră, pe parcurs se descoperă noi elemente (mai misterioase sau nu) ce maschează un plan bine elaborat. Finalul l-aș numi deschis, un pic neașteptat, dar nu m-a lăsat dezamăgită. Drept urmare, Cine l-a ucis pe Palomino Molero? a fost devorat într-o după-amiază cu multă poftă.

marți, 7 februarie 2017

Recenzie literară: John Brunner - Să prinzi o stea căzătoare (1968)

Zăpadă în noapte. Poză din arhiva personală.
Cartea de față a ajuns în biblioteca mea în clipa în care aveam cea mai mare nevoie de o astfel de lectură. Cât a durat sesiunea, mi-am propus să citesc ceva ușor, interesant și în același timp capabil să mă distragă de la manuale. Am ales Să prinzi o stea căzătoare pentru că mi-a plăcut titlul și cred că a fost o alegere înțeleaptă.
Pentru că am tendința să îmi aleg lecturile în funcție de denumire, fără să mă informez ce subiect va fi dezbătut, nu am avut mari așteptări de la această carte. Am citit primul capitol, al doilea și după mi-a fost dificil să mă opresc.
Creohan, un om al viitorului, descoperă că Pământul va fi distrus de o stea albastră ce se apropie cu viteză de planetă, urmând să o transforme în praf intergalactic în câteva sute de ani. Îngrijorat, caută o ieșire din situație la oamenii ce-l înconjoară, însă nu găsește susținerea de care are nevoie. Timpul a trecut, civilizațiile s-au născut, au înflorit și au decăzut. Oamenii timpului sunt apatici, prea puțin interesați de lumea reală, găsindu-și ocupație în Arbori ai Istoriei, chinuind creaturi inferioare, uitând ce înseamnă gândirea. Pentru că în orașul său nu găsește un om ce i-ar împărtăși dorința de a salva planeta, Creohan pleacă într-o călătorie ce îi va deschide multe lumi. 
Să prinzi o stea căzătoare este o poveste a omului diferit, căutător de adevăr, îngrijorat de viitor. În călătoria sa, o întâlnește pe Chalyth, o femeie ce îl ascultă și se oferă să-l urmeze; Hoo, un păstor al Creaturilor de Carne, dornic să iasă din valea în care și-a petrecut toată viața. Cei trei pleacă în căutarea soluției pentru dezastrul ce amenință Pământul, întâlnind oameni care mai de care: oameni războinici, dispuși pe distrugerea altor populații; civilizații preocupate doar de acumularea informațiilor, nu și munca fizică; triburi de sălbatici ce încă mai cred în zeități.
Cartea tradusă în română are 28 de capitole. Odată ce am descoperit cât de interesantă este lectura, am decis să citesc un capitol pe zi, pentru a prelungi plăcerea de a-l citi pe Brunner. Nu am auzit de acest scriitor și evident că nu mai citisem nimic scris de acesta, însă mi-a plăcut mult stilul său de a scrie, îmbinând armonios dialogurile simple, dar nu simpliste, cu descrierile universului în care se află personajele.
Să prinzi o stea căzătoare este o aventură cu nuanțe de distopie, amplasată într-o lume fantastică, dar încă apropiată de realitate, cu personaje ce caută răspunsuri și găsesc mai mult de atât.